Falsitatea teoriilor privind existenţa unei "terra vacua" (pământ liber, neocupat) în Panonia şi în cele trei voievodate româneşti la venirea ungurilor în anul 956, după înfrângerea lor de către împăratul german Otto cel Mare în luptele de pe râul Leck a fost dovedită cu însăşi "faptele ungurilor" de către magisterul (notarul) P. al regelui Bela, descrise în "Cronica lui Anonymus". Acesta era un om de înaltă cultură şi competenţă profesională, care a scris şi istoria troiană şi războaiele grecilor. Opera sa rămâne cel mai valoros şi autentic izvor în dovedirea permanenţei şi continuităţii de locuire a blachilor (blasilor), strămoşii noştri pe meleagurile Panoniei, Banatului, Transilvaniei şi Crişanei. Deşi la început toţi cercetătorii unguri îl priveau pe Anonymus ca pe un zeu care le-a dezvăluit istoria, în prezent el este dezavuat de o parte dintre aceştia, deoarece "faptele" prezentate de el nu mai concordă cu actualele pretenţii teritoriale ale ungurilor. Existenţa românilor în Panonia şi în spaţiul intracarpatic pe care ungurii l-au găsit în anul 896, când a început peregrinarea lor din Sciţia, după lungul pelerinaj din Başchiria, este foarte bine conturată de Anonymus în opera sa, astfel că nu poate exista în această privinţă niciun dubiu la orice om de bună credinţă. Prezenţa în număr mare a blachilor (blasilor, românilor) este confirmată de însuşi faptul că până în secolul al XI-lea ungurii n-au putut trece de Munţii Apuseni. Ungurii (numele lor corect este "ugri") au descins din Sciţia, trecând prin trecătoarea Ugorscoe (trecătoarea ungurilor) în Ucraina, sub conducerea primului lor duce numit de ei Almus, pe numele lui adevărat Altmutzes, şeful a trei triburi de cabari din marele neam al turcilor chazari şi a şapte triburi de ugri (unguri) denumiţi de unii cercetători "Hetumagher" (Cei şapte maghiari), dar care în realitate înseamnă "het" - şapte şi "mag", citit "mog" - sămânţă, adică cele "şapte seminţii"(triburi). Sciţia era o ţară foarte mare, care atunci se numea Dentumager (Den-Don, mag-sămânţă), adică seminţiile de lângă Don şi care se întindea spre răsărit şi nord şi nu spre apus. Popoarele scitice din care făceau parte şi ungurii erau popoare nomade, ele nu aveau "locuinţe lucrate printr-un meşteşug", ci numai corturi lucrate din pânză. Se hrăneau cu carne, peşte, lapte şi miere şi se îmbrăcau cu blănuri de samur şi alte animale sălbatice. Primul lor rege a fost Mogog (de unde li se trage şi numele de moger), din a cărui viţă se trage Attila, crudul conducător al unei "confederaţii hunice" din care făceau parte hunii (de neam turanic), chazarii (de neam turcic), alarii (de neam iranian), goţii (de neam germanic) ş.a. şi care, între anii 434 şi 451, au atacat Panonia, fiind învinşi în anul 451 de către generalul roman de origine dacică în luptele de la Câmpiile Catalaunice, în urma acestei înfrângeri confederaţia destrămându-se. Se vede, deci, că Attila nu a fost ungur, iar arogarea de către unguri a descendenţei din acest rege de o cruzime şi o barbarie fără seamăn are ca scop crearea impresiei că migrarea ungurilor în Panonia în anul 896 ar fi o revenire în ţara locuită de pretinşii lor strămoşi huni, care ar echivala cu un "descălecat", ceea ce nu are nici un temei, deoarece era imposibil ca o perioadă atât de îndelungată (între anii 451 şi 896) Panonia să nu fi fost locuită de nimeni, lucru pe care Anonymus îl demonstrează fără echivoc în Cronica sa. De altfel, acesta pune plecarea (descinderea) ungurilor din Sciţia pe seama conflictelor permanente dintre pecinegi (de origine turcică) şi unguri (de origine ugro-finică), pecinegii fiind cei mai mari duşmani ai ungurilor, pe care i-au împins din Urali în Atelcuz (Etelkoz) şi apoi în Panonia, de unde în anul 956 au pătruns în voievodatele româneşti din Transilvania, Banat şi Crişana, pe care le-au cucerit şi supus în urma luptelor purtate cu oştile lui Gelu, Glad şi Menumorut. Locuitorii acestor voievodate, auzind despre cruzimea urmaşilor lui Attila, care mâncau carne şi beau sânge de om, au fost cuprinşi de spaimă, ceea ce i-a făcut pe unii dintre ei să se predea fără luptă şi să devină ostatici ai ducelui Arpad. A pretinde, însă, că teritoriile erau nelocuite la venirea ungurilor este un mare neadevăr, lucru demonstrat de Anonymus în Cronica sa, ceea ce rezultă cu prisosinţă din sinteza extrasă din aceasta în cele ce urmează, adică din descrierea "faptelor ungurilor".Împinşi de pecinegi spre vestul Europei, ungurii au ales să cucerească Panonia, considerând-o pe aceasta ca fosta ţară a regelui Attila, din al cărui neam s-ar trage Almus, tatăl lui Arpad. În drumul lor spre Panonia, cele "şapte seminţii" conduse de Almus au trecut prin ţinutul rutenilor (Ucraina de astăzi), cucerind cetatea Kyev (Kiev) şi regatul rutenilor destul de uşor, deoarece, auzind rutenii că Almus se trage din neamul regelui Attila, au fost cuprinşi de panică şi, deşi au chemat în ajutor pe cumani (popor de origine turcică înrudiţi cu pecinegii), au renunuţat destul de repede la luptă şi l-au rugat pe ducele Almus să facă pace cu ei şi să nu fie alungaţi din Cetatea Kievului, o parte din ruteni fiind luaţi ostatici şi duşi de unguri în Panonia, unde urmaşii acestora trăiesc şi în zilele noastre în diferite locuri din Ungaria. Sfătuiţi şi de ducii ruteni, ungurii au descins mai departe spre Panonia, căci "ţara aceasta ar fi foarte bună şi acolo curg puhoi cele mai vestite izvoare şi râuri ale căror nume ar fi Danubius (Dunărea), Tyscia (Tisa), Morisius (Mureşul), Crisius (Crişul), Temus (Timişul) şi altele. Dar ţara care se afla între Dunăre şi Tisa era ocupată pe atunci de Kean, marele duce al Bulgariei, bunicul ducelui Salanus (numele latin al unui duce român), aceasta fiind asediată şi cucerită de către armatele lui Arpad în anul 903, cu toată că ducele Salanus a încercat să le opună rezistenţă cu ajutorul bulgarilor şi al grecilor. Fiind înfrânt, ducele Salanus a cedat ducelui Arpad pământul până la râul Souyoy (azi Sajo), afluent pe dreapta al Tisei, împreună cu locuitorii săi, ceea ce constituie o dovadă de netăgăduit că acele ţinuturi erau locuite de către români, păstorii lăsaţi acolo de către romani după retragerea aureliană din anul 273, fiind, deci, vorba de Panonia română, locuită de "pastores romanorum" (păstori romani), pentru că, după moartea regelui Attila, "ţara Panoniei a fost transformată într-o păşune în care păşteau turmele romanilor", astfel cum scrie Anonymus în Cronica sa. După cucerirea şi supunerea pământurilor ducelui Salanus din estul Panoniei dintre Tisa şi Dunăre, ducele Arpad a trimis soli în fortăreaţa Byhar (Bihor), cuprinsă între Tisa şi Munţii Apuseni şi limitată la nord de râul Someş, iar la sud, de Mureş, cerându-i ducelui Menumorut ca "din dreptul strămoşului său, regele Attila, să-i cedeze pământul de la râul Someş până la hotarul Nyr (râu lângă Tisa) şi până la poarta Mezesyra (azi Mezeş)". Menumorut le-a răspuns astfel: "Spuneţi lui Arpad, ducele Ungariei, stăpânul vostru, că îi suntem datori, ca prietenul unui prieten, cu toate cele ce îi sunt necesare, pentru că omul este oaspete şi duce lipsă de multe. Dar pământul pe care l-a cerut de la bunăvoinţa noastră nu-l vom ceda în nici un fel atâta timp cât vom fi în viaţă. Aceasta am considera-o chiar nedemn, pentru că ducele Salanus i-a cedat un foarte mare teritoriu, ori din cauza dragostei, după cum se spune, nici din cauza temerii nu-i vom ceda pământ nici cât încape într-un pumn, chiar dacă ar spune că ar fi dreptul său. Şi cuvintele sale ne tulbură sufletul nostru prin aceea că ne-am încredinţat că descinde din neamul regelui Attila, care era numit biciul lui Dumnezeu. Care, deşi cu o mână violentă a răpit acest pământ de la strămoşul meu, împăratul constantinopolitan, nimeni nu poate să-l ia din mâinile mele". În urma acestui refuz categoric, neaşteptat şi oarecum sfidător pentru ducele Arpad, acesta a trimis o armată puternică, care s-a luptat trei zile cu oastea lui Menumorut, în cele din urmă, câştigând bătălia, închizându-i în temniţă pe ostaşii lui Menumorut pe care i-a putut prinde şi luându-i ostatici pe fiii locuitorilor cetăţii, după care au mers până la Porţile Mezerine, subjugând mult popor, de unde iarăşi rezultă că ţinuturile respective nu au fost pustii, ci locuite de un mare număr de români. Văzându-se înfrânt, Menumorut a cerut pace ducelui Arpad, care a primit pe fiica sa ca soţie pentru fiul său Zulta. După aceasta, Menumorut a murit în al doilea an, lăsând în întregime regatul ginerelui său, Zulta. În acelaşi timp, Tuhutum, un conducător de oaste al ducelui Arpad, îi cere acestuia voie să "câştige pentru el şi pentru urmaşii săi" ţara foarte păduroasă, numită Ţara lui Geleu (Gelu) de la est de Porţile Meseşului, adică Transilvania de astăzi, o ţară foarte bogată în aur şi sare. Cele două oştiri, a lui Gelu şi a lui Tuhutum, s-au bătut straşnic, în cele din urmă, oastea lui Gelu fiind înfrântă, iar Gelu, omorât lângă râul Capus (afluent al Someşului), astfel că Tuhutum a rămas stăpân peste ţara care se întindea de la râul Morus (Mureş) până la castrul Urscia (Orşova). Oprindu-ne aici cu sinteza Cronicii lui Anonymus, din aceasta rezultă cu claritate şi fără niciun dubiu că ungurii au fost o populaţie migratoare, fără patrie, locul pe care trăiesc acum fiind ocupat samavolnic de la autohtonii blachi, adică români, din Panonia, cuceririle lor (relativ uşoare) explicându-se prin cruzimea care îi caracteriza, precum şi prin teama ce cuprindea toate popoarele subjugate când auzeau că Almus se trăgea din neamul crudului rege Attila, care între anii 434 şi 451 a stăpânit Panonia, după care a fost înfrânt şi izgonit de aici de generalul roman de origine dacică, Aetius, lucru ce nu ar trebui să fie omis de unguri atunci când încearcă să creeze falsa impresie că revenirea în Panonia anului 896 ar fi un "drept" al lor, moştenit de la strămoşul veşnic venerat de ei, Attila. Încercarea aceasta a prezentării unei scurte sinteze a Cronicii lui Anonymus, numită şi "Faptele ungurilor", are drept scop de a reaminti unor capete înfierbântate care susţin teoriile conform cărora Panonia, Transilvania, Banatul şi Crişana erau teritorii nelocuite (pustii, libere) la năvălirea ungurilor în anul 956 în aceste ţinuturi sunt pe cât de false pe atât de tendenţioase şi ele nu fac altceva decât să învrăjbească cele două popoare, care, altfel, au trăit şi ar putea trăi în linişte împreună foarte bine. Din păcate, ungurii de rând se lasă manipulaţi de către nişte parveniţi care s-au autoproclamat "apărători" ai etniei maghiare împotriva "asupririi" române, sub pretextul câştigării unor supradrepturi, deşi nicăieri în lume o etnie nu are atâtea drepturi câte au ungurii în România, începând de la grădiniţe, şcoli, facultăţi, ziare, reviste, cărţi în limba maghiară şi funcţii de consilieri, primari, viceprimari, deputaţi, senatori, miniştri, secretari de stat, viceprim-miniştri, partide, organizaţii culturale etc. Să spună cineva câţi români îndeplinesc asemenea funcţii în Ungaria? Cred că niciunul! Şi atunci de ce se doreşte separarea pe toate planurile de români, căci nu românii au fost cei care au năvălit cu forţa în ţară, ci ungurii, adică tocmai cei care revendică teritorii ce au aparţinut dintotdeauna românilor. Mai de voie, mai cu forţa noi i-am primit în ţara noastră, iar acum ei vor să se facă din nou stăpâni pe ea. Câtă ipocrizie şi câtă lipsă de bun simţ din partea acestor "musafiri nepoftiţi". Vorba aceea: "Dă-i nas lui Ivan, că se urcă pe divan". Anonimul P.S. - Daţi această sinteză a Cronici lui Anonymus şi satano-episcopului Tokes, că poate îi va intra şi lui în cap că acest teritoriu n-a fost şi nu va fi al ungurilor niciodată şi, probabil, se va lăsa de această propagandă mârşavă pe care o desfăşoară atât în ţară, cât şi în străinătate sub privirea unor "autorităţi" române care fac pe ele de frică în loc să îl înhaţe pe acest popă şi să îl bage la zdup pentru tot restul vieţii. Atitudinea "autorităţilor" nu mai este de mult timp toleranţă, ci o mare şi inexplicabilă prostie, deşi se cunoaşte că ungurii, ajutaţi de guvernul Ungariei, au acaparat deja suprafeţe imense de pământ în Ardeal şi şi-au înjghebat (tot cu bani ungureşti) mii de societăţi, care le aduc profituri imense şi le asigură o forţă economică inimaginabilă, ceea ce, în curând, le va asigura şi o mare forţă politică.