După cum spune înţelepciunea populară: "Nimic nu-i până-i lumea. Nu-i nici bine să ţină până-i lume`, dar nici rău să nu treacă." Afirmaţia este - de bună seamă - valabilă şi pentru politicieni, dar şi pentru partide.

Scăpând într-o oarecare măsură lucrurile de sub control, în decembrie 1989, "emanaţii" care, prin vocea celui ce în anii tinereţii a gustat din plin din "fericirea de studia în Uniunea Sovietică" (sintagma reprezintă titlul unei serii de articole apărute în "Scânteia" din cel de-al VII-lea deceniu al veacului trecut), n-au reuşit să clădească un "socialism cu faţă umană", astfel că în România au început să apară puzderie de partide, precum ciupercile după ploaie. Simţeai atunci cum îţi intră democraţia în sânge, când, la principala emisiune informativă a postului public de televiziune, puteai afla că alte zeci de noi fomaţiuni politice s-au născut peste zi, îmbelşugându-ne cu un pluripartidism la care nici nu visaserăm vreodată! N-au cedat însă prea uşor nici cei cu ... socialismul cu faţă umană, şi, după ce l-au rezolvat definitiv (creştineşte, căci doar era ziua de Crăciun!) pe cel despre care spuneau că: "întinase cauza comunismului", au găsit ei o cale spre făurirea unui nou partid unic, reunind autorităţile alese la toate nivelurile să conducă noua societate românească democratică în acel F.S.N. "de tristă amintire", care contrar celor afirmate ferm imediat după "victoria revoluţiei", intra în competiţie electorală cu partidele nou înfiinţate, de pe poziţia elefantului care se ia la întrecere cu mulţimea celor "100 de purici cu priviri vultureşti, înarmaţi până-n dinţii" care voiau să-l omoare.
Treptat au început să se configureze entităţi politice bine conturate, plecând de la unele structuri politice şi extrapolitice preexistente. PSM a fost partidul care s-a închegat în jurul lui Ilie Verdeţ, cel care fusese număr doi o bună perioadă în statul comunist. Pe structurile de coordonare a agriculturii socialiste a ţării (CUASC-uri, SMA-uri, dar, nu în ultimul rând pe reţelele teritoriale de veterinari şi însămânţători) s-a constituit PDAR-ul, care şi el a intrat în competiţie pe o poziţie oarecum privilegiată, reuşind să intre la guvernare şi aibă pârghii de conducere la nivelul multor administraţii locale (primari sau chiar - inclusiv în Bihor - parlamentari şi vicepreşedinţi de consilii judeţene). Evenimentele din martie 1990, manifestate pe fondul frământărilor din spaţiul fostei Yugoslavii, au sensibilizat profund sentimentele naţionaliste ale românilor din Transilvania, fapt care a dus înfiinţarea Uniunii Naţionale "Vatra Românească", din care avea să se desprindă un partid redutabil, care, sub conducerea lui Gheorghe Funar reuşeşte să intre cu patru miniştri la guvernare, are câţiva prefecţi (inclusiv în Bihor, unde dealtfel a avut 2 senatori şi 2 deputati în legislatura 1992-1996), iar candidatul propriu pentru Preşedinţia României se calasează pe locul III. În iunie apare primul număr al unui "săptămânal absolut independent", care, reunind între colaboratorii permanenţi nume de primă mâna ale culturii româneşti autentice, reuşeşte să capteze atenţia unui număr foarte mare de cititori (se spune că se vindeau atunci câte 700.000 de exemplare din fiecare număr, record absolut în presă românească la "săptămânale"). După un an de apariţii de succes ale aceastei publicaţii, acest fenomen naşte un partid - P.R.M., care, încă din prima competiţie electorală la care participă (1992) se afirmă ca unul dintre protagoniştii scenei politice, intrând în Parlament şi impunându-si reprezentanţi şi în administraţia locală.
Minoritatea cea mai numeroasă şi mai reacţionară din România, bizuindu-se pe influenţa lui Domocos Geza (fost vicepreşedinte al Culturii Socialiste, colaborator al fostei Prime Doamne şi membru în structurile centrale de decizie ale PCR încă de pe vremea lui Dej) şi pe redacţia în limba maghiară a televiziunii publice, cu sprijin logistic substanţial şi de pe la alţii (pe atunci intrau în ţară în chip se "ajutoare" nu doar alimente "la limita termenului de perisabilitate" şi deşeuri cu grad ridicat de radioactivitate, ci şi mijloace de propagandă ale cercurilor neorevizioniste şi alte asemenea), reuşeşte să înfiinţeze o Uniune, care avea să fie răsfăţată de toate guvernările de până acum, cuprinse parcă de hipnoză şi amnezie şi nevoind să-şi amintească pericopa cu şarpele crescut la sân. S-au ars pe rând cu acest... şarpe, şi cei de stânga, şi cei de dreapta. Oare mai sunt şi alţii pe lista de aşteptare?
Aceasta a fost prima fază a tranziţiei societăţii româneşti spre democraţie. (va urma)