După prima fază a tranziţiei societăţii româneşti spre democraţie, s-au format şi aşa-zisele partide istorice (PNL, PNŢ-CD şi PSDR), atât în jurul unor personalităţi care reveneau să-şi susţină vechile convingeri după mulţi ani petrecuţi departe de ţara în care visaseră în tinereţe să-şi vadă împlinite propriile idealuri, cât şi al altora care au rămas aici, iar viaţa i-a supus la cele mai grele încercări, tocmai plecând de la temeinicia convingerilor proprii.

Printre cele două categorii de (re)fondatori s-au strecurat însă şi puzderie de profitori şi drojdii sociale ce încercau să pară victime ale comunismului, ideologie care - spuneau ei - îi împiedicase din considerente ideologice să se realizeze într-un domeniu oarecare, când în realitate ei se născuseră obosiţi şi tot timpul nu făcuseră altceva decât sa doarmă. În acel format, ecuaţia electorală avea în continuare mult prea multe necunoscute. Atunci brokerii de putere au primit tematici precise să o simplifice, iar treptat, treptat lucrurile s-au schimbat, atât din interior, cât şi din exterior. Cu excepţia liberalilor, care n-au făcut altceva decât să continue tradiţia de frământări, sciziuni şi realipiri care a caracterizat partidul şi înainte de încetarea activităţii PNL, la momentul instaurării "democraţiei populare promovate de Marele Urs din Răsărit", toate celelalte partide au început să sufere profunde "transformări democratice". Scopul final al acestor transformări "spontane" urma să fie polarizarea societăţii româneşti în jurul a două partide mari, pentru a putea preîntâmpina ca situaţia să scape de sub control, cum a fost în 2000, când, neexistând găselniţe gen "Net Consulting", eforturile (financiare şi de altă natură) mijlocite de sute de oengeuri, soroşi, analişti, sondori... de opinie, gedesişti ş.a. să fie spulberate de sinceritatea la vot a unor oameni care doreau altceva decât să voteze ceea ce alţii hotărâseră în locul lor că este bine să se întâmple sau să nu se mai repete. Au apărut astfel "cozile de topor" ("şopârle", cum le mai numesc unii preţioşi). În primul rând, dintre "emanaţii revoluţiei", în 1992, s-a desprins un partid numit PD (FSN), care avea să intre în Internaţionala Socialistă, sub umbrela PSDR-ului istoric, condus de venerabilul Sergiu Cunescu. Noul partid vedetă - condus de idolul damelor de la APACA - lăsa în urmă un mastodont de partid, cu structuri reprezentative la toate nivelurile şi având personaje emblematice doar din rândul celor formate într-un sistem ideologic respins iremediabil de istorie. L-a lăsat însă la putere, iar acesta a pus mult entuziasm în a desăvârşi ceea ce Adrian Păunescu denumise atunci "pedeserizare". Cu toată strădania lor, au fost însă relativ uşor daţi la o parte, "cheia" schimbării fiind rotită prin intermediul unei pseudo-alianţe politice ("Cooperativa Alaiul" - cum inspirat o denumise la vremea respectivă Gheorghe Funar) bizuită pe un "Geolog" straniu (care îşi încheiase cariera de magistrat după doar un an de la finalizarea studiilor juridice), 15.000 de specialişti (fără îndoială toate cifrele numărului sunt reale, însă zerouri or fi prea multe cu două) şi o mulţime de politicieni de formaţie sănătoasă (din perioada interbelică), dar pe care, evident, îi ajunsese... demultul, însă, nu în ultimul rând, şi pe un Şarpe cu ochelari, care, chiar dacă posedă o "memorie prodigioasă" (vorba lui), mai uită şi el din când în când, după cum uitase să-l informeze pe cel căruia, prin natura funcţiei, îi dădea zilnic raportul, că udemereii semnaseră deja cu cei care trebuiau să câştige alegerile. A urmat o perioadă de haos, la finele căreia protagoniştii au ieşit şifonaţi rău de tot. Il Capo (unii îi ziceau Ţap) a ieşit din scenă cu barba albastră (la propriu). PNŢ-CD a ieşit... sub 5% ("performanţă" unică în istoria României pentru un partid care organizează alegerile). Surogatul de partid (ApR), pe care-l inventaseră unii drept "forţă a III-a", s-a înecat ca... la mal, nefăcând pragul electoral, deşi multe dintre sondajele vremii îl creditau în sondaje cu procente de ordinul zecilor. Cu aproape un sfert din voturile valabil exprimate, PRM ajungea a II-a forţă politică a ţării, însă, graţie construirii acelei aşa-zise "Opoziţii democratice" (formate dintr-un partid care votase programul de guvernare şi îl susţinea în orice împrejurare delicată şi un altul, care părea mai preocupat să nu se apropie de PRM decât să facă opoziţie veritabilă), n-a reuşit să împiedice decât arareori abuzurile unui regim bazat pe profesionişti, dintre care, din păcate, majoritatea era pusă doar pe chiverniseală.
(va urma)