Nu am fost, nu sunt și nu voi fi niciodată mai mult român decât cetățean al lumii. Cărțile care m-au format, profesorii și prietenii cu care m-am intersectat și care mi-au schimbat viața (mai mult sau mai puțin) m-au făcut să înțeleg repede diferența dintre peren ori particular și veșnic sau universal.

 

Este cel puțin absurd, dacă nu stupid, să fii mândru de niște lucruri care îți sunt date, cum este locul în care te-ai născut, ai însă toate motivele să fii mândru pentru ceea ce ești pentru că actul de a fi depinde în cea mai mare măsură de tine. Actul de a fi este strâns legat de cultură și valori, iar acestea nu au granițe, nu au culori politice, sunt veșnice și universale. De aceea, spre exemplu, eu mă consider mai mult european decât român. Setul de principii și valori pe care le-am învățat și iubit din cărți sunt ridicate la rangul pe care îl merită în Occident, pe când în România lucrurile sunt diferite, iar pașii care se fac par tot mai șovăitori. Cu toată stima pentru un Sadoveanu sau Delavrancea, dar și în primul an de liceu știam că este absurd să îi citesc înaintea unui Sartre sau Nietzsche. Toată această supă primordială de valori și principii universale este dincolo de timp. Cărțile și producțiile particulare o fixează, o îmbracă în hainele acelor vremuri și o pun pe tarabă pentru cetățenii ei. Asta nu o știrbește cu nimic. În sângele cetățenilor lumii curge câte puțin din această supă, și ea este mult mai importantă decât toate celelalte vremelnicii. Ea este cea care leagă prieteniile cele mai trainice și substanțiale între oameni care trăiesc în colțuri diferite ale lumii, în perioade diferite de timp, ea îl face pe învățăcel să vrea să-și depășească maestrul („Ura discipolului împotriva maestrului e semn de sănătate” Emil Cioran), pe profesor să învețe de la elev, pe bibliotecar să se considere cerberul unei comori, pe tânăr să se izoleze în bibliotecă sau să uite să doarmă nopțile.

Din păcate, în România, și nu numai, se face adesea confuzia între această substanță și folclorisme sau religie. Cele două au merite incontestabile în istoria umanității, dar nu au nimic în comun cu cultura. Ba încă, în multe situații, sunt piedici în calea oamenilor care ar putea accede spre cultură. Religiei nu i-a trebuit niciodată, și nu îi trebuie nici acum, oameni prea culți (nu înseamnă că nu există oameni religioși și culți, dar raportați la marea masă, sunt foarte puțini), iar folclorul îi face pe mulți să creadă că ei fac deja cultură. Dacă nu ar crede asta, ar pune mână pe niște cărți, ar înțelege ce este aceea cultură și ar începe să o facă. Dacă ne uităm la câți folcloriști sunt și câți dintre ei merg la bibliotecă însetați de dorința de a face mai multă „cultură”, cred că putem cu ușurință concluziona că ideea că „folclorul sau tradițiile sunt o formă incipientă de cultură” este falsă. Chestiunea legată de identitate mi se pare că face parte din același „mândru că sunt român”, care nu își are rostul (cum am explicat, nu poți fi mândru de ceva care ți-a fost dat, pentru care nu ai niciun merit). Nu ne putem sublinia identitatea împărțind sarmale la Bruxelles (sarmale pe care le împărtășim cu alte două nații) și lovindu-ne cizmele sau opincile 30 de minute pe an. După care ne punem papucii din piele falsă „made in China”, ne urcăm în Loganul făcut de Renault și mergem la pensiune unde ne ospătăm din mâncarea celor care ne sunt inferiori ca identitate. Folclorul, tradițiile etc. sunt aspecte pe care după ce le-am pus pe DVD-uri, le-am filmat și le-am depozitat în muzee, ar trebui să le depășim. Lumea se schimbă în jurul nostru și nu ține cont de nostalgici, iar turiștii care o să vină să ne vadă iile vor fi mereu mai puțini decât cei care vor merge să vadă Colosseum-ul sau Turnul Eiffel. Iar acelea au fost construite de oameni care au ieșit din biserică și nu au fost încremeniți în admirarea propriilor ținute și a bocetelor „culturale” pe nas.

Am avut parte de două decenii cu o oarecare liniște, am depășit din acest punct de vedere perioada interbelică unde am avut un Mircea Eliade, un Emil Cioran, Lucian Blaga, Eugen Lovinescu, George Călinescu, Nicolae Iorga, George Enescu, Nicolae Păulescu sau Victor Babeș. Nu credeți că a venit vremea să încercăm să facem și cultură?