În vremuri tulburi ca acestea un Milan Kundera românesc ar fi putut scrie nu, "Insuportabila uşurinţă de-a fi", ci mai degrabă Insuportabila greutate de-a fi, şi-am adăuga noi, român. Cel mai greu pare a fi să fii român şi unul oarecare bineînţeles, e mult mai uşor să fii orice altceva, de la neoprotestant, ungur, evreu, ţigan, machidon. Toate comunităţile acestea, secte sau naţii sunt perfect unite, membrii lor se ajută ca fraţii. Sunt apropiaţi prin familii, clanuri, unde până la urmă şi cel mai neizbutit îşi găseşte vreun rost.


Pentru români nu e aşa, românul e mult mai competitiv şi deci mai individualist, lui îi plac însă doar competiţiile fratricide, cu trecătorii de pe stradă dacă e în maşină, cu neamuri, colegi, cu toată lumea dacă se poate. În orice mediu ajungi, dacă deranjezi prin vreo realizare personală ai toate şansele să întâlneşti după aceea nişte perechi de ochi ca de hiene pregătite de linşaj. Prin urmare e mult mai greu să fii român, nu e de ici, colo, trebuie să fii tare, nu-ţi poţi creşte copilul cu griş cu lapte şi cu budincă, trebuie ciolan cu fasole de mic, crescut ca un adevărat dac. Până şi peste hotare, lupta accerbă pentru obţinerea unui loc de muncă se duce în deplină tăcere conspirativă, orice informaţie scăpată aproapelui etnic poate fi folosită împotriva ta. Sunt atâtea cazuri când românii şi-au luat unul altuia joburile pentru că unii au făcut imprudenţa de-a spune că vor merge să se angajeze în punctul X şi până la urmă au ajuns doar la punctul mort.

Dar asta pentru marea masă, pentru că sunt şi români de categoria I care au demonstrat că se poate convieţui bine cu toată lumea. Nuţu Cămătaru convieţuieşte de exemplu bine, nu doar cu calul său, ci şi cu justiţia română, uneori atât de bine că le mai şi confundă. Mai sunt şi alţi români care convieţuiesc bine şi cu statul, dar mai ales cu statul în cap, de exemplu pentru Raluca Turcan noul format de televiziune HD vine de la Hunedoara. În consecinţă i-a tras la răspundere pe cei din TVR. "De asta avea ţara nevoie, de TV Hunedoara", cică ar fi urlat Turcan. N-avea ţara nevoie de TV Hunedoara, dar de Raluca Turcan cu siguranţă că avea. La fel şi de Teo Trandafir, care se bucură ca un jucător de rugby după ce a plonjat pe toată burta în mocirla politicii aducătoare de imagine. Nici vuvuzelele ce se perindă pe la televiziuni de dimineaţa până seara nu sunt atomizate, sunt într-un cor perpetuu. În treacăt fie spus, nu înţeleg de ce sar din fotolii microbiştii planetari când vine vorba de vuvuzele, de parcă ar fi cu ele la ureche pe stadion, dar se pare că şi sistemul nervos planetar e în criză. Vuvuzelele publice formate din politicieni şi analişti afacerişti sunt singura categorie umană ce face excepţie de la tradiţionala luptă antropofagă românească. Zgomotul vuvuzelelor mediatice, ca un zumzăit de albine, ascunde de fapt o bună armonie şi înţelegere transpartinică.

Prin urmare avem de-a face în sfârşit cu nişte români uniţi, o categorie minoritară, e drept, dar nu minorităţile pomenite anterior erau exemplele de unitate? Ele sunt, iar proaspătul vicepreşedinte al Parlamentului European, Laszlo Tokes, nestingherit şi necădelniţat de nimeni, este un alt bun exemplu al eficienţei minorităţii unite.


Dar nu minoritarii altora sunt problema noastră, ci ai noştri. Însă oricât ne-am da peste cap, pentru cei mulţi există o tot mai insuportabilă greutate de-a fi români, iar pentru cei puţini uşurinţa de-a fi români şi-n general de-a fi tot ce vor ei devine tot mai posibilă.