Constituirea României Mari la 1 Decembrie 1918 a generat, aşa cum era şi firesc, diverse pasiuni în peisajul cultural local şi naţional. Elita românească, conştientă de menirea sa, a dezbătut constant această temă asumându-şi un rol activ în direcţia consolidării şi armonizării statului naţional român, fapt semnalat plenar de Gheorghe Tulbure care aprecia, la un deceniu distanţă de la momentul 1918, că după realizarea unirii mai rămânea de făcut „unitatea sufletelor, care contopind pe toţi într-un gând şi într-o singură simţire, formează temelia adevăratei unităţi naţionale”.

Consistentele dezbateri de idei ale elitei româneşti bihorene s-au aflat într-un permanent dialog cu sine însuşi şi cu contestatarii dreptului la „unitate sufletească” a românilor. Dialogul acesta s-a desfăşurat în zodia eleganţei intelectuale, utilizând propriile argumente considerate valide de autorii lor.

Una dintre problemele majore aflate în atenţie a fost aceea a permanentizării revizionismului ungar. Manipulând realitatea, acesta îşi lăsa amprenta asupra discursului public elitar maghiar din Bihor şi Transilvania deopotrivă, invocându-se adesea prezenţa hazardului în realizarea unirii. În opinia lui George Bota, chestiunile ridicate de unguri erau o vreme pierdută întrucât, spune acesta, „nu mai găseşti azi o minte luminată şi sinceră care să caute în războiu ultima ratio a unui conflict” în afară de „frământările ridicole şi zadarnice ale unor vecini, cari nu s-au învrednicit a zări şi ei raza zilei de mâine”.

Abordările interbelice ale celor preocupaţi de aceste aspecte vin cu subiecte solide şi consistente subliniind apăsat, aşa cum o face şi Gheorghe Tulbure la un deceniu de la Marea Unire că „unirea n-a fost o simplă izbândă a norocului, nici un abil joc al diplomaţiei. Ea este rezultatul firesc al unor sforţări colective de multe veacuri. Ca orice mare act istoric, ea nu putea fi opera unui singur om. Nici chiar a unei singure generaţii”. El avertizează pe cei care văd în 1 Decembrie 1918 „doar un capriciu al fatalităţii sau realizarea unui princpiu wilsonian”, subliniind că pentru înţelegerea deplină a evenimentului este nevoie să „deschidem cartea neamului, pentru a ne convinge că alături de eforturile vitejeşti ale contimporanilor el s-a săvârşit din suferinţele şi aspiraţiile acelora cari zac în vechi şi scumpe morminte”.

Faptul că subiectul era dezbătut arată că tema era destul de fierbinte în peisajul elitar şi chiar cotidian local deşi, aşa cum o dovedeşte realitatea şi toate evidenţele, minoritatea maghiară în numele căreia se trimiteau săgeţi de la Budapesta, amplificate de vectori locali, se bucura de toate drepturile pe care un tânăr stat naţional în curs de consolidare le putea oferi. În opinia lui George Bota maghiarii din Oradea nu au nici o problemă identitară. Astfel, spunea acesta „staţi vă rog câteva ceasuri în Oradea şi vă veţi convinge, chiar conte ungur dacă aţi fi, că ungurii îşi pierd bunătate de vreme în zvârcoliri care-i întârzâie. Se vorbeşte, se cântă, se petrece, se scrie, se dansează ungureşte mai mult decât chiar pe vremea lor...şi cu toate acestea, peste Tisa, lumea conţilor şi baronilor, în armuri medievale, pune poporul maghiar să jelească nenorocirea fraţilor din România”.

Pentru a argumenta parcă cele spuse de George Bota, un deceniu mai târziu, în 1939, Augustin Chirilă, primarul oraşului Oradea din acel moment, vine şi aduce dovezi clare în ceea ce înseamnă menţinerea unor standarde ridicate de viaţă şi integrare socială pentru minorităţile naţionale. Urmărind datele statistice ale vremii, Augustin Chirilă afirma răspicat că la două decenii de la „încadrarea elementului românesc din Oradea şi Bihor în meserii, industrie şi comerţ” cei care controlează economia judeţului erau minoritarii. În acest sens primarul Chirilă aducea şi date statistice. Potrivit acestora, în mediul urban bihorean firmele comerciale erau deţinute de români (27 societăţi), unguri (22 societăţi), evrei (160 societăţi), germani (3). În mediul rural situaţia era şi mai evidentă de vreme ce aici românii deţineau 444 de societăţi, ungurii 343, germanii 17, evreii 673, alţii 11 societăţi.

            Acestor realităţi le corespund altele la fel de favorabile ideii de păstrare a libertăţilor identitare minoritare în România interbelică. Faptul este iterat şi de publicistul Keresturi Sandor care susţine cu argumente solide condiţiile propice oferite de statul român în direcţia unei integrări şi evoluţii pozitive a maghiarilor, pe unele segmente chiar mai bune decât în Ungaria, afirmând deschis că pe „când cei de la Budapesta nici gând n-aveau măcar să creeze o nouă viaţă literară–scriitorii maghiari de la Oradea Mare se şi grupau după experienţele de lume ale fiecăruia...”. El sugera clar că în Oradea elita culturală maghiară evolua nestingherit, invocând în acest sens numele unor Tabéry Géza, Emőd Tamás, Szentimrey Kovacs, Kovacs Jenő. Toate acestea vin să sublinieze faptul că democraţia românească interbelică a făcut posibilă propăşirea fiecărei minorităţi etnice, în primul rând a celei maghiare, cea mai numeroasă dintre acestea.

Totuşi, o parte a acestei elite maghiare era antrenată de Budapesta în acţiuni revizioniste şi critice la adresa unirii Transilvaniei cu România la 1 Decembrie 1918. George Bota îi invita însă pe colegii maghiari din zona presei şi a culturii să nu-şi mai piardă vremea „ţinând isonul strigoilor de la Budapesta” deoarece „poporul maghiar va găsi alături de al nostru calea cea nouă şi adevărată dacă va şti să scuture jugul unei mentalităţi ruginite şi care caută să-i oprească în vremuri ce au murit...”.

Condeiele interbelice militează pentru acordarea unei atenţii sporite stăvilirii discuţiilor critice la adresa constituirii României Mari. Printre cei mai vehemenţi erau chiar unii dintre actorii principali ai marelui eveniment din istoria României. Gheorghe Tulbure atrăgea atenţia asupra necesităţii implicării mai active a Bucureştiului în direcţia consolidării actului unirii, oferind şi sugestii legate de cum trebuie acţionat. Într-una dintre opiniile exprimate în 1923 el sublinia că era nevoie de o mobilizare serioasă în primul rând pe tărâm cultural întrucât „aici la graniţa României se petrece o luptă surdă, dar foarte acerbă între cultura maghiară, stăpânitoare încă şi elementul românesc...”. Afirmaţia era una pertinentă şi confirmă încă o dată faptul că elita culturală locală maghiară a beneficiat de manifestări de exprimare dintre cele mai largi în statul naţional român. Gheorghe Tulbure reclamă chiar o anumită delăsare a autorităţilor centrale şi locale care nu ar sprijini „instituţii şi manifestări demne, care să însemneze o afirmare a culturii noastre şi s-aducă prestigiu ideii de stat român...” ceea ce duce la concluzia că elementul românesc majoritar nu era deloc favorizat în detrimentul celui minoritar.

În contrast cu tratamentul elegant faţă de minorităţile naţionale din perioada interbelică, în limitele unei democraţii româneşti funcţionale, reprezentanţii cei mai autorizaţi ai elitei locale şi naţionale prezintă situaţia minorităţii româneşti din Ungaria, una care nu era deloc similară cu ce se întâmpla în România. Presa orădeană semnala adesea problemele cu care se confruntau cei circa 50-60.000 de români din Ungaria după 1918. Concluziile nu erau încurajatoare, însă aduceau în faţa publicului din România situaţia îngrijorătoare a acestora. Asta îl face pe A. Davidescu să afirme în 1930 că în Ungaria „graiul românesc, aproape în întregime a amuţit”, fiind vorba mai ales de comunităţile greco-catolice româneşti din cadrul Episcopiei de Hajdudorog. Autorul articolului aduce în sprijinul afirmaţiilor sale exemple concrete de măsuri antiromâneşti luate de guvernul de la Budapesta precum cele luate împotriva „învăţătorului Pelle de la şcoala confesională, care a trebuit să fugă în ţară, (...) iar agenţii iredentismului îi ameninţau chiar viaţa”. Situaţii similare erau semnalate în Leta Mare, Pocei, Nyrabranyi, Niradony, Acsad etc.. Concluzia lui Davidescu în legătură cu viitorul comunităţii româneşti din Ungaria era una pesimistă, afirmând că „românii din Ungaria, deci, destul de numeroşi, duc astăzi cel mai dureros calvar. Pe când la noi minoritatea maghiară se răsfaţă în teatru, în şcoală, în administraţie, peste tot de multe ori refuzând să înveţe limba statului, pe când şcoalele de stat româneşti au şi astăzi învăţători şi profesori care abia îngână 2-3 cuvinte româneşti, peste hotare, în ţara vecină, fraţii noştri  sunt nimiciţi...”.

O analiză pertinentă din această perspectivă a fost realizată şi de către diplomatul Vasile Stoica. Bun cunoscător al realităţilor, acesta a configurat un tablou sumbru al minorităţii româneşti din Ungaria, subliniind că „scopul guvernelor ungare este, fireşte, desfiinţarea totală a acestui element românesc, însă mai evident este fenomenul în comitatele greco-catolice”. Vasile Stoica concluziona că „românii din Ungaria sunt meniţi unei dispariţii foarte grabnice, dacă instituţiile lor naţionale şi mai presus de toate biserica şi şcoala nu vor fi înviate”.

Elita locală a militat în permanenţă pentru consolidarea elementului românesc în cadrele României Mari, dincolo de diferenţele locale şi regionale. Soluţiile propuse erau numeroase, însă se insista în mod deosebit pe necesitatea  unui demers care să conducă, în ciuda diferenţelor fireşti de mentalitate de la o regiune istorică la alta, la „aşa numita unitate sufletească” care trebuie realizată, potrivit lui George Bota, „sub scutul aceluiaşi ideal naţional”. Modernitatea discursului lui George Bota este surprinzător din acestă perspectivă, demonstrând încă o dată larga respiraţie intelectuală a elitei româneşti. Acesta nu vede o „unitate sufletească” în sens uniformizator absolut deoarece, spune acesta, „nu trebuie să ştergem cu totul deosebirile locale, căci nu o putem face şi este absurd să o facem....această diversitate trebuie să fie pusă în slujba aceluiaşi ideal naţional”. Un loc aparte urma să fie destinat minoritarilor cărora „fără să le schimbăm sufletul lor de unguri, saşi, ruteni etc, minoritarii cari convieţuiesc cu noi n-au nimic de câştigat de la spinii cu care se prezintă încă mulţi în noua formă de stat în care i-a adus fatalitatea şi dreptatea istorică”. George Bota face apel la trecut şi spune că minoritarii nu au a se teme de viitorul lor deoarece „după cum românii au fost atât de inteligenţi şi s-au ştiut comanda fără să-şi piardă caracterul rasei lor, tot astfel credem că şi minoritarii noştrii vor înţelege că unitatea politică a noului stat le impune să ţină seama de mentalitatea românească. E mult până se vor convinge de superioritatea ei şi suntem siguri că nu le va fi greu cu ea”.

În fine, între soluţiile sigure de construcţie identitar-naţională românească se număra şi foarte buna înţelegere a evenimentelor cu semnificaţie istorică deosebită şi a simbolurilor naţionale. Dintre toate însă, cea mai importantă era înţelegerea şi asumarea semnificaţiei zilei de 1 Decembrie 1918 socotindu-se că „regretele nesăbuite ale unora, defăimările şi necazul altora, socotelile, răfuiala şi flecăreala altora, nu sunt decât sau umbrele unui egoism tiran al sufletelor înguste sau pripeala unor capete zăpăcite de vârtejul timpurilor sau calcule meschine ale unor meschine ocupaţiuni; cu un cuvânt sunt urmele unor zdruncinări de creer sau tulburări de inimi, în orice caz stări patologice”. Alături de 1 Decembrie, spune George Bota, trebuie sărbătorit şi înţeles momentul 24 ianuarie 1859 „care a fost o treaptă pe care am pus piciorul ca să ne ridicăm...”, însă toate sărbătorile cu semnificaţie majoră necesită atenţie sporită întrucât „amintirea trecutului să ne fie, prin urmare, pildă a bărbăţiei noastre pentru viitor”.

Constatăm, aşadar, că elita interbelică era deplin conştientă de rolul său în consolidarea unirii. Implicarea curajoasă în dezbaterea de idei a vremii, e adevărat că încă neatinsă de abordări din spectrul corectitudinii politice, este un îndemn pentru elita de astăzi. Ea trebuie să-şi spună deschis punctele de vedere circumscrise intereselor naţiunii din care face parte, într-un cadru european mai mult decât ofertant şi din acest punct de vedere. Centenarul nostru ne obligă la asta, având în faţă exemplul înaintaşilor, adică să fim critici cu cei care nu ştiu, nu pot, nu înţeleg sau şi mai grav, nu vor, să gestioneze aşa cum trebuie destinele naţiunii române.