Pentru prima dată după intrarea sa în politică, în 1990, Adrian Năstase a fost simplu spectator la un congres al partidului care l-a consacrat. Niciodată nu a fost mai jos decât acum. Şi, totuşi, este a treia reuniune consecutivă de partid la care e aplaudat la scenă deschisă. Cum a ajuns Adrian Năstase de pe culme în prăpastie? Mai are el vreo şansă? Până acum, Ion Iliescu şi-a îngropat politic toţi adversarii. Ceauşescu, Raţiu, Câmpeanu sau Constantinescu sunt doar nişte nume din cartea de istorie. Ion Iliescu, în schimb, se încăpăţânează şi reuşeşte să fie nu doar o prezenţă vie, ci şi o lecţie de succes în viaţa politică. O lecţie pe care fiii săi adoptivi n-au învăţat-o la timp, orbiţi de acele slăbiciuni umane ce duc la pierzanie orice lider. Petre Roman, primul Brutus, a devenit, peste timp, din idolul anului 1990, un chibiţ - elegant, ce-i drept, dar tot simplu chibiţ rămâne. După victoria lui Constantinescu, a venit rândul lui Teodor Meleşcanu să se lepede de "tătucul comunist". Şi-a forţat destinul, mizând pe aerul său occidental, iar acum joacă la liberali - onorabil, e adevărat, dar numai în linia a doua. Adrian Năstase avea toate datele pentru a fi el succesorul dorit. Existau precedentele amintite, cu învăţămintele de rigoare. În plus, s-a dovedit a fi cel mai răbdător dintre potenţialii urmaşi ai lui Iliescu. Şi, în acelaşi timp, cel mai înzestrat dintre ei. A avut, aşadar, şansa de a demonstra că recunoştinţa în politică poate fi şi altceva decât "o boală câinească", după cum o numea Stalin. L-a pierdut şi pe el vanitatea. Bătrânul l-a dojenit, în repetate rânduri, pentru aroganţa pe care nu s-a sfiit s-o afişeze pe vremea când era prim-ministru. Beţia puterii a fost, însă, mai puternică decât sfatul părintesc. Vreme de patru ani, a fost stăpân absolut, desfăşurându-şi în voie apetitul pentru mai mult. Mereu mai mult, pe toate planurile. N-a luat aminte nici măcar la cele două trăsături ale lui Ion Iliescu, menite să-i garanteze acestuia succesul la mase: preferinţa sinceră pentru un stil sobru de viaţă şi comunicarea naturală cu oamenii. Din contră, Năstase şi-a exacerbat caracteristicile opuse. Drept urmare, a eşuat în a fi ales preşedinte după cel mai eficient mandat guvernamental post-decembrist. Principala cauză a fost, cred, faptul că vorbea despre social-democraţie în calitate de exponent al oligarhiei care a umilit exact segmentul de populaţie ce reprezintă electoratul de stânga. Poate că un sprijin mai puternic din partea lui Iliescu, dacă relaţia lor ar fi rămas alta, l-ar fi salvat în cursa prezidenţială. Înfrângerea din 2004 a fost realmente dezastruoasă pentru Adrian Năstase. De unde era pe punctul de a avea totul, a ajuns să nu mai aibă nimic, în afară de belelele cu justiţia. A pierdut, în timp foarte scurt, Cotrocenii, Palatul Victoria, preşedinţia Camerei Deputaţilor şi pe aceea a partidului. Mulţi oameni de stânga îi reproşează şi azi lui Năstase faptul că i-a obligat să-l voteze pe Băsescu, prin ceea ce devenise şi prin ceea ce risca să ajungă România cu el la putere. Şi astăzi, sondajele spun că 40% din votanţii PSD ar merge pe mâna lui Băsescu. Voturile lor se nasc, însă, din batjocorirea propriului electorat de către lideri care au confiscat şi au terfelit ideea de stânga. Aceste păcate le ispăşeşte, acum, Adrian Năstase: trădarea lui Ion Iliescu şi a alegătorilor de stânga. Dacă rămânea fidel măcar unuia din cei doi factori, îl mulţumea automat şi pe celălalt. Astăzi, recâştigarea încrederii unuia nu înseamnă, implicit, şi revenirea în graţiile celuilalt. Pierdut între delegaţi anonimi, rătăcind prin mini-muzeul partidului, din care lipseau doar imagini de pe vremea guvernării sale, cerând sfios dreptul la replică, ţinut de Geoană în picioare, ca un elev de neluat în seamă, privind cu reproş spre prezidiul ocupat de cei pe care el i-a făcut oameni, Năstase va fi avut toate motivele să murmure: sic transit gloria mundi. Nu e doar o lecţie politică, e, înainte de orice, o lecţie de viaţă. Aplauzele furtunoase cu care îl întâmpină pesediştii, care încep să-l vadă mai degrabă în postura de victimă a lui Băsescu decât a propriilor erori, sunt un indiciu că lui Adrian Năstase i se recunoaşte, totuşi, un potenţial departe de situaţia în care a ajuns. O spunea şi Ion Iliescu, zilele trecute, când îl numea "omul cel mai capabil din viaţa noastră politică". Depinde doar de Adrian Năstase să confirme că a învăţat lecţia. Capacitatea de revenire a lui Ion Iliescu este un exemplu încurajator.