După 1990, anticomunismul a devenit vocaţia multor intelectuali sau oameni politici, care au invocat mereu, în sprijinul convingerii lor, disidenţa practicată înainte de revoluţie. Dacă, în alte părţi, revoluţia a fost de catifea, la noi disidenţa a fost una de catifea, fumul ei revoluţionar ieşind doar din ţigările pufăite tacticos, prin ungherele boemei călduţe.

Critica anticomunistă, câtă se pretinde ea că a fost, a vizat, în special, perioada ceauşistă, mult mai mult decât anii de groază ai stalinismului în România. Până şi victimele închisorilor bolşevice s-au putut manifesta, după ce i-a eliberat Dej, în '64, din puşcării. Explicaţia ciudatei libertăţi de mişcare şi de exprimare avea să vină cu anii, producând un şoc dureros. Mulţi dintre acei oropsiţi sau sfinţi ai închisorilor au fost mai degrabă dracii închisorilor. Intelectuali ca Paleologu, Dan Amedeo Lăzărescu, Quintus, Bălăceanu Stolnici, şi lista poate continua, au făcut turnătorie de cea mai joasă speţă. Cei mai mulţi au continuat pactul cu diavolul şi în perioada regimului ceauşist, când aveau să se bucure de tot felul de privilegii, de genul călătoriilor în străinătate, precum şi de condiţii materiale bune, menite să asigure liniştea creaţiei şi, totodată, somniferul pentru o conştiinţă împăcată. Aceşti intelectuali, care s-au pretins mereu mari cosmopoliţi şi pro-occidentali, au fost cât se poate de ataşaţi de regimul naţionalist-comunist - după cum îl etichetau - condus de Ceauşescu, faţă de care nu numai că nu au protestat, ci cu care chiar au colaborat strâns şi avantajos.
Să nu o uităm aici nici pe Mona Muscă, politiciana care a pozat, mult timp, într-o fiinţă superioară moral, ce predica, pe unde apuca, buna cuviinţă, cinstea şi caracterul, fără de care nu faci nimic în viaţă, cum nu uita ea să adauge mereu. Dânsa ne-a demonstrat, însă, că s-a descurcat destul de bine în viaţă fără aceste calităţi, lipsa lor desăvârşită înlesnindu-i succesul obţinut printr-un parvenitism abject. Toate aceste scârnăvii venerabile, defuncte sau în viaţă, ca şi mulţi alţi disidenţi de colţul mesei, de tipul lui Liiceanu sau Pleşu, au devenit mari anticomunişti dornici de compătimirea şi de admiraţia celor din jur, pe când rezistenţa anticomunistă din munţi, doar pentru faptul că aparţinea, în bună măsură, unei mişcări politice controversate, care a făcut şi rele şi bune - aceea legionară - este ţinută la indexul istoriei şi nu este pomenită mai deloc. Această judecată strâmbă ne demonstrează, încă odată, că de supravieţuit prin cotloanele şi ungherele istoriei nu supravieţuiesc decât cameleonii ce-şi schimbă mereu culoarea, pentru a putea înghiţi rahatul politic al momentului.
Farsa anticomunismului românesc este uşor de demascat. În România, nu a existat un comunism autentic, de credinţă sinceră, ca în alte ţări, precum Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria, unde s-a manifestat un partizanat puternic de stânga. Pe fondul înrăutăţirii situaţiei din ţările respective, au putut să apară revolta şi disidenţa adevărată, în sufletele celor care crezuseră într-un ideal comunist, trădat de mai toţi liderii fostului bloc sovietic. Comunismul a fost mai degrabă mimat în România de către promotorii săi, astfel încât era greu să se nască o reacţie de respingere vehementă în sânul său, ca în alte ţări.
Cu alte cuvinte, noi nu am avut comunişti adevăraţi ca să putem avea anticomunişti pe măsură. De aceea, agitaţia anticomunistă retroactivă a unora ascunde, de fapt, mascarada profitorilor politici de ieri şi de azi.