În România, există, din câte putem vedea cu ochiul liber, o inapetenţă istorică pentru justiţie. Practic, instinctul juridic nu este în sângele naţiei noastre.

Societatea modernă, întemeiată pe o concepţie juridică potrivit căreia statutul individului e reglementat prin drepturi şi obligaţii, a fost importată la noi odată cu prefacerile istoriei universale. Cu toate că noi, cei din răsărit, prin cultura noastră, nu avem o propensiune spre raţionalism, necesitate, lege şi ordine, fiind mai degrabă sub influenţa imboldurilor inimii, suntem nevoiţi totuşi să asimilăm valorile Occidentului, pentru a putea ţine pasul cu trenul istoriei. Încercarea noastră de a absorbi moduri de funcţionare socială străine nouă se loveşte, însă, de o barieră nativă a românului în faţa a tot ceea ce înseamnă stat de drept, democraţie, justiţie democratică etc.
Rezultatul eforturilor noastre de adaptare sfârşeşte, adesea, într-o pantomimă penibilă. Modul în care se face justiţia este un exemplu elocvent în acest sens. Pentru noi, vinovat e doar cel calomniat, batjocorit în faţa lumii, făcut de ruşine în faţa oamenilor. Acest tip de sancţiune este suficientă pentru a satisface pofta de justiţie. Actul de justiţie în sine şi sentinţa finală nu mai contează. Un proces serios, realizat într-un cadru instituţional, în care sunt respectate procedurile juridice, ar fi ceva mult prea impersonal, astfel încât o sentinţă pronunţată într-un asemenea caz ar lăsa rece pe mai toată lumea. Adevărata pedeapsă la români nu e aceasta, ci aceea de a-l terfeli public pe cel ales să fie victimă, de a-l umili în faţa celor mulţi, care se simt astfel răzbunaţi, văzând boierul, de pildă, târât prin noroi. Am putea spune că este o reminiscenţă a subconştientului colectiv ţărănesc, pentru care actul de dreptate nu putea fi făcut decât în felul acesta: conacul ars, boierul tras de barbă şi coniţa siluită într-o demonstraţie de virilism carpatin.
Astăzi, plebea nu îşi mai poate permite asemenea barbarii, dar are, în schimb, parte de eşafodul butaforic al circului din justiţie. Odată telenovela consumată, cu personajul principal filmat din toate unghiurile posibile, pentru a surprinde o fizionomie de victimă, procesul e ca şi încheiat, iar sentinţa dată. Oprobriul public îl va urmări pe acuzat mult timp după aceea şi, poate, chiar îl va trimite pe tuşă pentru o perioadă. Cazul e dat uitării, chiar dacă procesul este încă pe rol, însă scopul adversarilor politici fiind deja atins, nu mai contează actul de justiţie în sine, cât timp poporul jubilează la circul care i se serveşte. Bălăcăreala, umilinţa şi ţigăneala ţin locul unei justiţii drepte. Felul acesta de a pedepsi e mai pe placul românului, pe care nu prea-l trage inima la pedepse dure. Ameninţarea cu sancţiuni drastice stârneşte o oarecare milă şi o anumită înţelegere pentru biata natură umană, atât de vulnerabilă la încercările vieţii. "E şi el om!", zice românul cu înţelegere, când o comite careva. La noi sintagma: „a fi om", în loc să-l definească pe cel cinstit, corect şi de cuvânt, exprimă mai degrabă compasiunea pentru starea bicisnică a celui ticăloşit. A fi om, în loc să fie un sinonim al virtuţilor, ajunge în mod distorsionat să fie locul comun al viciilor.
De ani de zile, românii îşi tot critică politicienii, presa pune stigmatul pe clasa politică, toată lumea arată cu degetul acuzator spre cei care ne conduc şi nimeni nu se întreabă că vina ar putea fi şi în altă parte, şi anume în rândul celor mulţi şi dezbinaţi. Dezbinaţi de invidii, meschinării, ticăloşii, lăcomie, egoism şi alte defecte puse doar în cârca politicienilor. Nu reprezintă oare atacul la adresa clasei politice alibiul perfect menit să ne abată privirea de la oglinda propriei nimicnicii?
Iar politicienii noştri nu se simt ameninţaţi pentru că nici cei mulţi nu au calitatea morală şi şira spinării necesare pentru a fi demni în faţa lor, marea masă de români resemnându-se să rămână răbdătoare ca vita de pripas.