O societate este aşezată atunci când structurile sale fundamentale şi regulile de bază după care funcţionează sunt "definitive", sunt bine bătute în cuie, în mentalul colectiv. O societate aşezată, adică structurată într-un termen şi mai adecvat, dar mai abstract, neanomică, se ocupă de problemele de ajustare a structurilor şi funcţionalităţilor, de optimizare a lor, iar nu de invenţii şi de înlocuire a lor.

Din acest punct de vedere stăm iarăşi rău. Şi stăm rău pentru că singura variantă care poate asigura progresul politic, social, economic etc. este stabilitatea şi continuitatea. Vă rog să rememoraţi istoria şi să revedeţi că singurele momente în care românii "au dus-o bine", au lăsat urme culturale şi au existat în normalitate, au fost domniile lungi, cu continuitate, gen Mircea, Ştefan, Brâncoveanu, inclusiv regalitatea. Cu cât boierii s-au ciomăgit, s-au pârât la poartă, iar turcii au schimbat mai des domnii, cu atât dezastrul a fost mai mare. România a putut deveni modernă, abia când regalitatea i-a asigurat stabilitatea politică fundamentală, fundal pe care ciorovăielile sau iureşul politicienilor cu mustăţi fanariote nu puteau produce decât dezechilibre de suprafaţă. Din cauza incapacităţii boierilor şi politicienilor de a se autoresponsabiliza şi de a se uni spontan (neobligaţi) pentru un bine colectiv, coliba cerea un stâlp central pe care să se sprijine totul spre a nu se dărâma. Credeţi cumva că s-a schimbat firea oamenilor noştri azi, faţă de atunci? Sunt politicienii noştri mai inteligenţi, mai responsabili şi mai capabili de a se uni într-un efort colectiv spre binele general, decât au fost cei de dinainte? Cine crede? Puteţi da casa (ţara) pe mâna lor fără a vă întreba: ce va fi?
Şi acum să pornim din altă parte. Vă aduceţi aminte cum a putut fi atât de repede şi de uşor dezmembrată Iugoslavia? Prin rotativa prezidenţială. Adică prin instabilitatea instituţiei centrale a statului. Parlamentul iugoslav s-a dovedit a fi o instituţie incapabilă să asigure unitatea statului. Credeţi că, la noi, Parlamentul, adunătura de găşti politice pot garanta şi asigura unitatea şi continuitatea statului? Atunci, date fiind condiţiile concrete de mentalităţi din sânul clasei politice româneşti, care poate fi instituţia garantă a stabilităţii românilor, Parlamentul sau Preşedinţia?
Am ajuns noi, ca mentalitate colectivă, la nivelul de corectitudine, seriozitate, disciplină şi "unitate sub drapel", precum germanii şi evreii, care au republici parlamentare? De ce statele importante, cele care doresc să emane putere, SUA, Rusia, Franţa, Anglia, China, Japonia etc., sunt state prezidenţiale sau regalităţi (ori imperiu, ca Japonia)? Noi nu vrem să emanăm putere în afară. Noi însă trebuie să pretindem măcar atâta putere înăuntru cât să nu ne dispersăm. Atunci când lucrurile, la noi, depind doar de Parlament, se întâmplă ceea ce avem acum. Adică 20% din electorat formează Guvernul şi îi conduce după bunul plac pe ceilalţi 80%, fără ca cineva să ne poată scăpa de anormalitate. În nicio ţară şi niciodată în istorie o gaşcă votată de 15% din populaţie nu a dispus de o ţară, "pentru că aşa vreau eu", "pentru că pot cumpăra deputaţi din opoziţie" etc. Dacă era o republică prezidenţială, adică o colibă având un stâlp în centru, acest lucru nu mai era posibil. Nu vorbesc de preşedintele Băsescu, vorbesc despre instituţia prezidenţială. Un preşedinte puternic, ales pe 7 ani, ca în Franţa, ar putea face ca toate trăncănelile demagogice să fâsâie la suprafaţă, fără să afecteze fondul socio-economic. Dar să continuăm întrebările.
Ce se va întâmpla dacă, într-o eventuală viitoare Românie parlamentară, într-o coaliţie formată din trei partide, acestea se vor certa ca orbii, conform bunelor tradiţii? Fiecare va proclama un alt preşedinte? Care va fi legitimitatea? Deocamdată, suntem obişnuiţi să convieţuim cu nelegitimitatea. Un partid ales de mai puţin de 20% din electorat conduce în numele tuturor? Care va fi consecinţa unui preşedinte nelegitim sau a unei duzini de preşedinţi nelegitimi? Ce târguieli se vor face pe "tejgheaua" Parlamentului? Cu ce demnitate va conduce un preşedinte târguit aşa cum se târguieşte azi pe Dâmboviţa? Dar cel mai grav aspect nu este acesta. I se va lua poporului român până şi dreptul de a hotărî cine să-i fie preşedinte? Vom ajunge kurzi? Cine îşi arogă acest drept? Ce program au de îndeplinit aceştia? Vă aduceţi aminte că în altă formulă de asociere aceleaşi curente cereau acelaşi lucru ? Nici măcar nu îi interesează că în vara aceasta atacul la instituţia prezidenţială le-a adus un eşec usturător, ceea ce presupune pierdere de electorat. Dacă nu îi interesează nici acest aspect, atunci ce urmăresc?

Dincolo de toate întrebările posibile, realitatea politică, socială şi umană a României cere un fundal politic stabil, pe care la ora actuală nu îl poate asigura decât instituţia prezidenţială. Pentru aceasta însă are nevoie de prerogative lărgite. Nu avem nevoie de dictator (o prostie), dar avem nevoie de un preşedinte normal şi puternic, cu prerogative lărgite şi cu sânge în vână.