Aminteam ieri despre interviul cu public, de la Ateneul Român, „smuls" de filozoful Gabriel Liiceanu scriitoarei germane de origine română, Hertha Müller cu prilejul sale primei vizite, după obţinerea premiului Nobel pentru literatură, purtat în jurul a două concepte polare: compromis şi rezistenţă.


În cuvinte simple şi lapidare, fără niciun fel de inhibiţie, cu aceeaşi francheţe şi sinceritate ce-i caracterizează viaţa şi scrisul, Hertha Müller nu a ezitat să-şi exprime durerea şi amărăciunea când a aflat că unul dintre cei mai buni prieteni ai săi, Oskar Pastior, scriitor şi el, a semnat un angajament cu Securitatea între 1961-1968. După 5 ani de lagăr sovietic (1945-1949) acesta era un om zdrobit, fricos şi şantajat. Scriitoarea germană, de origine română, s-a documentat împreună cu Oskar Pastior pentru scrierea ultimului roman, Leagănul respiraţiei, până la moartea lui, în 2006. Mama scriitoarei, dansatoare de operă, care a fost şi ea deportată într-un lagăr de muncă din Rusia, apare ca personaj în acest roman. Hertha Müller are faţă de prietenul ei o atitudine de înţelegere, chiar dacă nu acceptă şi nu trece cu vederea gestul său, fiindcă era într-o situaţie limită, nu avea de ales decât să se spânzure sau să meargă la puşcărie. Altminteri, după cum îl evocă medaliata, "era un om extraordinar de bun, care nu ar fi putut să facă rău nici unei muşte. Vă dau cuvântul meu de onoare, eu nu cred că el a făcut rău cuiva". Mărturia mi-a adus aminte de Mona Muscă, de fiul părintelui Cleopa în relaţiile lor cu studenţii străini. Greu de comentat când este vorba de informaţii care au făcut bine sau rău, utile sau inutile. Greu de apreciat dacă rezistenţa şi compromisul au avut aceleaşi efecte, deşi riscurile erau diferite. Personal am fost pus nu într-o situaţie limită, nu între viaţă şi moarte, ci într-o situaţie profesională vitală. Ce vă pot spune este că nu toţi lucrătorii români din străinătate în regimul comunist au semnat angajament cu Securitatea. Şi vă mai pot spune că, din păcate, între bunătate şi moralitate nu există întotdeauna o compatibilitate perfectă. Am cunoscut în viaţa mea oameni buni de pus pe rană, dar profund imorali, nedrepţi. Bunătatea ţine de suflet, moralitatea - de spirit şi este deasupra psihicului. Personal am condus o teză de doctorat, "Experienţa carcerală în proza de expresie germană din România secolului XX". Între timp, ea a apărut sub formă de carte semnată de doctor în filologie Nicoleta Balaci. Este vorba aici, printre alţii, de Eginald Schlattner, unul dintre cei mai importanţi scriitori saşi din România, care, nerezistând torturii din închisoare pentru un delict inventat, devine martor al acuzării în procesul scriitorilor de la Braşov din 1959, scriitori care, după ce au părăsit pe rând ţara, nu l-au iertat pe „popa saşilor" de la Roşia, de lângă Sibiu, nici până astăzi. Înainte de a cere iertare oamenilor, Eginald Schlattner s-a căit în faţa lui Dumnezeu şi în prezent slujeşte ca preot de penitenciar al Episcopiei Evanghelice.

Hertha Müller este prima scriitoare originară din România care a fost recompensată cu cea mai înaltă distincţie literară. În istoria premiului Nobel au mai fost doi câştigători de origine română: George Emil Palade şi Elie Wiesel, dar ca cetăţeni americani. Primul, medic şi om de ştiinţă, a primit premiul Nobel pentru Fiziologie şi Medicină în anul 1974, al doilea, scriitor evreu american, originar din Sighetu Marmaţiei, supravieţuitor al Holocaustului, a primit premiul Nobel pentru Pace, în 1986. Unui mare savant român, Nicolae Paulescu, descoperitorul insulinei, i-a fost recunoscută întâietatea, numai după ce premiul fusese acordat la doi canadieni. În literatură am avut şi noi îndreptăţiţii noştri. Mă gândesc cel puţin la Petre Dumitriu, Tudor Arghezi, Marin Preda, Marin Sorescu. Limba noastră însă de restrânsă circulaţie şi cultura română, considerată minoră, periferică, ne-a dezavantajat. La întrebarea "firească" pentru unii, pentru alţii "falsă", dacă Nobelul Herthei Müller este şi al României, răspunsul corect este că în primul rând nominal îi aparţine ei şi literaturii germane, dar şi României, fiindcă a fost obţinut pentru suferinţa românilor filtrată prin talentul şi sensibilitatea unei scriitoare care a trăit la noi, pentru "concentraţia poeziei şi francheţea prozei" cu care a transfigurat "viaţa deposedaţilor" din România comunistă.


Hertha Müller nu a scris din plăcere, ci din necesitatea de a se lămuri pe sine şi pe alţii. Norocul ei, pe care nu şi l-a dorit, a venit din nenorocul românilor, a căror suferinţă în expresie literară a primit premiul Nobel. Suntem mândri de compatrioata noastră şi recunoscători că o parte sumbră din istoria României, care nu trebuie să se mai repete, a intrat în circuitul istoriei universale.