Ofensiva catolicismului împotriva Bisericii Ortodoxe îşi are rădăcini adânci în istorie. Toate disensiunile politice, etnice, culturale şi mai ales inovaţiile dogmatice, canonice şi liturgice din primul mileniu creştin, au dus în cele din urmă la schisma din 1054, care a fost agravată prin încercările de unire din sec XI-XIV, precum şi prin cruciadele puse la cale de papalitate şi monarhii apuseni, în Orientul creştin, care au adâncit prăpastia dintre Răsăritul şi Apusul creştin. În răstimpul care a urmat de la Schisma cea mare (1054) şi până la căderea Constantinopolului sub turci (1453), papii au folosit un şantaj unic în istorie, făcând din unirea Bisericilor obiect de trafic confesional, amăgind pe bizantini cu făgăduinţa unui ajutor militar în vederea rezistenţei în faţa turcilor, dacă vor accepta primatul papal de jurisdicţie. În numele Romei Ruptura dintre Biserica Răsăriteană şi cea Apuseană s-a accentuat în vremea cruciadelor, în special în urma Cruciadei a patra (1202-1204), care a dus la devastarea Constantinopolului de către cavalerii occidentali. În opinia istoricului britanic Steven Runciman, devastarea Constantinopolului de cavalerii celei de a patra cruciade, reprezintă cea mai mare crimă împotriva umanităţii, şi punctul culminant al separării dintre Răsărit şi Apus, care a făcut imposibilă împăcarea dintre cele două Biserici. Expansiunea Bisericii Apusene în Europa Răsăriteană nu a ocolit nici spaţiul românesc. În ceea ce priveşte situaţia românilor transilvăneni e suficient să amintim măsurile luate împotriva Bisericii Ortodoxe de către papi şi regii Ungariei care după ce au cucerit teritorii din spaţiul românesc, au început şi lupta împotriva românilor ortodocşi. În Transilvania, principala forţă care a acţionat în numele Romei a fost Regatul Ungariei, care odată cu orientarea statului ungar spre Biserica Apuseană, în timpul regelui Ştefan cel Sfânt (997-1028), a trecut la înlocuirea vechilor aşezăminte bisericeşti ortodoxe cu cele catolice. În Transilvania şi Banat procesul de înlocuire a instituţiilor ortodoxe cu cele catolice va dobândi caracterul unei adevărate politici religioase de stat. Regii maghiari din dinastia arpadiană au devenit ocrotitorii episcopiilor, mănăstirilor şi parohiilor catolice din Ungaria şi Transilvania. Odată cu cotropirea teritoriilor intracarpatice de către regalitatea ungară o bună parte din pământul comunităţilor româneşti a intrat în proprietatea regelui, constituind aşa numitul domeniu al coroanei. Tactica... “cavalerească” După 1204 cucerirea teritorială ungară a fost îndeaproape însoţită de un masiv efort de asimilare confesională care a ameninţat însăşi existenţa structurilor arhaice româneşti în care românii şi-au creat şi dezvoltat instituţiile lor politice şi bisericeşti. Paralel cu actul de cucerire politică s-a încercat şi o cucerire spirituală prin ordinele catolice (dominicani, franciscani, etc.), chemate să culeagă roadele spirituale deschise de oştile cuceritoare maghiare. Expansiunea Regatului ungar după 1204 a îmbrăcat haina cruciadei. Istoricul Nicolae Şerban Tanaşoca afirma într-o recentă lucrare că papa Inocenţiu al III-lea a încercat să-i atragă pe români la unirea cu Roma prin argumentul originii lor romane. În 1211 regele Ungariei Andrei al II-lea (1205-1235) i-a instalat în Ţara Bârsei pe cavalerii teutoni cu scopul declarat ca, prin acţiunea lor, regatul să se întindă. Pentru a le uşura misiunea pe care le-a încredinţat-o la extremitatea sud-estică a regatului său, regele le-a acordat cavalerilor teutoni un şir de privilegii, între care şi acela de a construi fortificaţii de lemn, pentru întărirea regatului înspre cumani. Conlucrarea dintre papalitate şi regalitatea maghiară a fost mai bine structurată după Sinodul de la Lateran din 1215 unde au fost formulate punctele de vedere ale papalităţii cu privire la raporturile faţă de confesiunea răsăriteană. Împotriva românilor transilvăneni a fost declanşată o vastă acţiune de deposedare a bunurilor deţinute şi de convertire la catolicism în consonanţă cu debutul Cruciadei împotriva schismaticilor ortodocşi. În 1234 principele de coroană Bela, viitorul rege Bela al IV-lea, a fost nevoit să depună un jurământ în faţa legatului papal Iacob de Preneste că va aduce la Biserica romană pe toţi „falşii creştini” din regatul său. În acelaşi an papalitatea a cerut Regatului ungar să se angajeze hotărât în politica de asimilare confesională a supuşilor, respectiv a „schismaticilor” (ortodocşilor) români. După ocuparea treptată a Transilvaniei de către regatul maghiar a început o amplă acţiune de prigonire a Bisericii Ortodoxe Române, acţiune patronată de papi şi de regii Ungariei. Regii Ungariei instigaţi de către papi au luat felurite măsuri de asuprire a Bisericii Ortodoxe. Papa Nicolae al III-lea (1277-1280) a cerut prin legatul său, regelui Ungariei, Ladislau al IV-lea Cumanul (1272-1290) să-i alunge pe eretici şi schismatici (ortodocşi) din ţara sa. Sinodul prelaţilor catolici de la Buda din 1279 preciza că ortodocşilor schismatici nu le este îngăduit să-şi ţină cultul divin, să-şi zidească capele sau biserici, iar credincioşilor le era interzis să participe la slujbele bisericeşti. În 1299 papa Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303) recomanda arhiepiscopului de Esztergom să folosească inchiziţia împotriva schismaticilor ortodocşi din Regatul Ungariei. Papa Ioan al XXII-lea (1316-1334) a adresat mai multe scrisori conducătorilor politici şi bisericeşti din Ungaria şi Transilvania prin care îi îndemna la luptă împotriva ortodocşilor. De asemenea a sprijinit activitatea prozelitistă a celor două ordine călugăreşti catolice care acţionau în Transilvania : dominicanii şi franciscanii. Măsuri energice împotriva Bisericii Ortodoxe s-au luat mai ales sub regele Ludovic din Anjou (1342-1382). În 1366 poruncea nobililor din comitatele Cuvin şi Caraş să prindă pe toţi preoţii ortodocşi sau schismatici. În 1428 regele Sigismund de Luxemburg al Ungariei (1387-1437), la stăruinţele călugărilor franciscani a luat măsuri împotriva locuitorilor ortodocşi din districtele Caransebeş, Mehadia şi Haţeg. Se preciza că nimeni în acele ţinuturi nu putea să deţină nici o proprietate, nici cu drept de nobil, nici cu drept de cneaz, decât dacă va fi cu adevărat catolic şi va urma acea credinţă pe care o crede şi o mărturiseşte Biserica Romei. Se prevedea pedeapsa confiscării moşiilor nobililor şi cnejilor care ar îndrăzni să adăpostească preoţi ortodocşi. Se interzicea nobililor, cnejilor şi chiar ţăranilor de aici, să-şi boteze copiii prin preoţii ortodocşi. Scopul scuză mijloacele?! Cu toate măsurile luate împotriva Bisericii Ortodoxe nu s-a ajuns la rezultatul scontat de papalitate. Doar o parte dintre nobilii şi cnejii români din diferitele părţi ale Transilvaniei au trecut la catolicism înstrăinându-se apoi şi de poporul din care făceau parte. În ciuda atâtor măsuri represive Biserica Ortodoxă şi-a continuat misiunea în sânul Neamului Românesc, ridicând în continuare biserici şi mănăstiri, slujind poporul prin ierarhi, preoţi şi călugări. Sub impulsul continuu al idealului imperialist de expansiune şi dominare a lumii, Biserica Romei a folosit toate căile şi mijloacele de acţiune pentru a-şi împlini scopul de supunere a Bisericii Ortodoxe, dedându-se la acţiuni de prozelitism agresiv între creştinii ortodocşi. Biserica Romei s-a folosit din plin de principiul machiavelic: scopul scuză mijloacele, care a zămislit deviza conform căreia toate mijloacele sunt admise pentru atingerea scopului urmărit, fapt ce a transformat acţiunea „misionară” a papalităţii în acţiuni şi ambiţii lumeşti care nu se înscriu în spiritul apostolatului creştin. Încercările ratate de a pune stăpânire pe lumea ortodoxă i-au făcut pe catolici să facă unele compromisuri şi concesii pentru a-i atrage pe ortodocşi la unirea cu Biserica Romei. Folosindu-se de pretinsa unire de la Ferrara-Florenţa (1438-1439) maşinăria de propagandă romano-catolică promitea ortodocşilor că vor putea să-şi păstreze ritul neschimbat, cerându-li-se doar acceptarea celor patru puncte florentine (primatul papal, filioque, purgatoriul şi azima). Astfel Roma a renunţat la impunerea integrală a doctrinei catolice şi s-a mulţumit cu compromisul uniatismului. Prin uniatism s-a urmărit o catolicizare treptată care avea ca scop asimilarea totală în catolicism a credincioşilor ortodocşi şi a vechilor orientali. Instrumentul cel mai eficient folosit de papalitate pentru atragerea ortodocşilor din răsăritul Europei a fost forţa statelor catolice sub care se aflau aceste popoare . Biserica Romei s-a folosit în toate locurile unde o populaţie ajungea sub stăpânirea unui stat catolic, de mijloacele de represiune sau de corupere ale respectivului stat, pentru a forţa acea populaţie să admită jurisdicţia ei. Papalitatea urmărea să slăbească acea populaţie prin dezmembrare, dezbinare şi deznaţionalizare. Populaţia ortodoxă era în toate cazurile victima acestei alianţe politico-bisericeşti. Prin mijlocirea acestor state se promitea ortodocşilor scoaterea preoţilor din starea de iobăgie, făcându-i părtaşi la starea privilegiată a clericilor Bisericii romano-catolice în schimbul unirii cu Roma papală. Când aceste promisiuni nu dădeau rezultatele aşteptate se folosea forţa represivă a acestor state. Pentru a dezbina popoarele ortodoxe şi a le supune „scaunului lui Petru”, Biserica Romei nu s-a sfiit să facă uz de intrigi, minciună, diversiune, amăgiri şi promisiuni deşarte. Permanent Biserica Ortodoxă a fost tratată ca „terra missionis” fiind urmărită de zelul prozelitismului catolic. Papii acordau o importanţă şi o grijă deosebită operei de convertire a Orientului Ortodox. Acest aspect este dovedit şi de faptul că pe lângă acţiunile prozelitiste ale colegiilor naţionale şi ale propagandei iezuite, Roma a înfiinţat diferite congregaţii cu scopul special de a organiza şi supraveghea opera de asimilare a Orientului Ortodox. În vederea atragerii la catolicism a creştinilor ortodocşi Roma papală a înfiinţat în secolele XVI-XVII numeroase colegii iezuite: Collegium Romanorum [ înfiinţat în 1551 de papa Iuliu al III-lea (1550-1555) ], Collegium Graecorum [ înfiinţat în 1575 de papa - Grigorie al XIII- lea (1572-1585)]. Papa Clement al VIII-lea (1592-1605) a înfiinţat o comisie de cardinali intitualată Super negotiis fidei et religionis catholicae pe care papa Grigorie al XV-lea (1621-1623) a transformat-o în 1622 în faimoasa Sacra congregatio de propaganda fide, în a cărei act de întemeiere se afirma că ortodocşii ”îndobitociţi nu mai sunt capabili să se mântuiască decât prin Biserica romano-catolică”. Acestei congregaţii papa Urban al VII-lea (1623-1644) i-a adăugat în 1627 un seminar misionar numit Collegium Urbanus pentru pregătirea propagandei catolice printre ortodocşi etc.. O forţă considerabilă în promovarea intereselor expansioniste romano-catolice a constituit-o iezuiţii. La câţiva ani după întemeierea ordinului (1546) aceştia erau foarte activi în câştigarea noilor adepţi ai catolicismului. Iezuiţii au întemeiat şcoli în Imperiul otoman, la Tesalonic, Smirna, Atena, Constantinopol, etc., convertind mai multe familii greceşti la catolicism. Un mijloc des folosit de Roma pentru atragerea ortodocşilor la catolicism a fost cel cultural. Austria, Ungaria, Moravia, Polonia, mai apoi Transilvania, Croaţia şi Slovenia, au fost înţesate cu tipografii şi colegii. În aceste colegii erau fanatizaţi pentru catolicism numeroşi tineri dintre creştinii orientali, ademeniţi ca bursieri, aceştia erau iniţiaţi în opera de cucerire a ortodocşilor de către iezuiţi. Iezuiţii îi iniţiau în folosirea celor mai josnice metode pentru atingerea scopului acţiunii lor: denigrarea şi batjocorirea Bisericilor şi popoarelor ortodoxe, diversiunea, dezbinarea, silnicia sau chiar suprimarea cu forţa a celor ce le stăteau în cale. Mijlocul care s-a dovedit cel mai eficient a fost influenţa politică a unor nunţi apostolici care au ajuns să controleze viaţa politică a unor state ca Austria şi Polonia, care aveau în cuprinsul lor populaţie ortodoxă. Activitatea unionistă a Bisericii romano-catolice susţinută de forţa politică, a cunoscut în secolele XVI-XVII şi unele succese în rândul ortodocşilor. Dintre unirile făcute cu Roma mai însemnate sunt: unirea ucrainienilor, rutenilor şi a unei părţi a românilor din Transilvania. Prima populaţie ortodoxă trecută la uniatism prin astfel de metode brutale a fost populaţia ucrainiană şi cea ruteană prin sinodul de la Brest Litovsk (1595-1596). Nedreptăţile, persecuţiile şi umilinţele la care au fost supuşi credincioşii ortodocşi ruteni şi ucrainieni au fost fără margini, mergându-se până la jafuri, sechestrări de biserici, exilări de preoţi şi credincioşi ortodocşi, profanări de biserici ortodoxe ş.a.m.d.. Măsuri asemănătoare s-au aplicat şi în Transilvania contra românilor ortodocşi după 1698 de către iezuiţii catolici din Imperiul habsburgic. Pretutindenea prin atragerea unor părţi din populaţiile ortodoxe la uniatism s-a inaugurat o perioadă de vrajbă în sânul acelor popoare. Tinerii din populaţiile unite erau crescuţi în şcolile iezuite într-un dispreţ faţă de tradiţiile spirituale ortodoxe pe care acele populaţii le-au moştenit. ( va urma)