Cum a fost salvat imobilul Colegiului "Mihai Eminescu"

După o avizare aparent lungă, dar necesară, pentru a nu repeta considerațiile politice și juridice ale unor situații asemănătoare, dorim, după cum ne-am angajat de la început, să spunem adevărul despre felul cum a fost salvată clădirea Colegiului Național "Mihai Eminescu", evaluată la 10 milioane de dolari, și terenul aferent pe care azi se găsește stadionul Voința. Cândva, ca elev, am participat la construcția stadionului, nu pot uita, și nu mi-e indiferent proprietarul acestuia, după cum am cărat mortar și cărămizi pentru construirea primelor blocuri de pe Bulevardul Dacia, destinate refugiaților greci, după Războiul Civil din Grecia, și care au fost cazați provizoriu între ruinele Palatului Baroc, pe unde pășteau caprele. Despre retrocedarea dubioasă a unor imobile importante din Oradea voi reveni altădată.

Din martie 2006, directorul de atunci al Colegiului Național "Mihai Eminescu", Iosif Eilender, avea temerea că imobilul se va pierde, că instituția va trebui să se mute, ceea ce ar fi echivalat cu dispariția sa. În fapt, imediat după promulgarea OUG 94/200 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase, aprobată cu modificări și completări prin Legea 501/2002, șapte călugări romano-catolici din Ordinul Canonic Premonstratens, reprezentați de un avocat, au încercat să pună mâna pe clădirea în care funcționează Colegiul "Mihai Eminescu", din vecinătatea Bisericii Pauline de pe strada Roman Ciorogariu din Oradea. Din documente autentice, reale și dovezi istorice rezultă că imobilul în cauză a fost contruit integral din fondurile de stat pentru studii. Din 1896, aici se mută Academia de Drept, una dintre cele mai vechi instituții de învățământ superior din această parte a țării. Merită subliniat faptul că printre studenții Academiei de Drept din Oradea s-au numărat personalități marcante ale vieții politice, științifice și culturale românești precum Alexandru Roman, Emanuil Gojdu, Aurel Lazăr, Coriolan Brediceanu, Ioan Ciordaş. Din 1921 toate cursurile Facultății de Drept din Oradea se vor ține în limba română. În 1923, prin ctitoria a două Academii teologice viața universitară orădeană va primi noi dimensiuni. Consecvent scopurilor pentru care a fost construit, imobilul a fost destinat apoi, sub toate regimurile, învățământului universitar și preuniversitar.

La începutul anului 2006, după o perioadă de non-combat a Primăriei municipiului Oradea, sub presiunea interesată a consilierilor UDMR, după retrocedarea dubioasă a unor imobile cu destinație de școli, spitale, instituții culturale, primarul de atunci, Petru Filip, împreună cu directorul executiv de la Direcția Patrimoniu, Marcel Boloș, și consilierul juridic Cosmin Teaha, au luat taurul de coarne, au atacat în contencios, au făcut mai multe plângeri și un memoriu pe care l-am depus personal cu număr de înregistrare pe data de 18.04.2006 la comisia specială de retrocedare a bunurilor imobile. Păstrez și astăzi copia acestor documente (cărți funciare, în limbile maghiară și română, sentințe, decrete oficiale de stat) ca o chezășie că am leacul mare al Adevărului tuturor.

Din Memoriu și Anexele la Memoriu reiese, printre altele, că încă din 1937  magistrații Tribunalului Bihor au stabilit și decis că Ordinul n-a fost niciodată proprietar al clădirii. Un rol important în stabilirea adevărului în legătură cu imobilul orădean l-a avut profesorul militant Onisifor Ghibu, care printr-o adresă trimisă ministrului Culturii și Cultelor la 17 iulie 1934, înainte cu un an de deschiderea procesului împotriva Ordinului Premonstrantens, a demonstrat, fără echivoc, faptul că imobilul a fost construit din fondul de studii, care era al statului și nu al Episcopiei Romano-Catolice şi că respectivul ordin n-a avut niciodată personalitate juridică. Memoriul ulterior semnat de de Filip, Boloș, Teaha, mai precizează, pe baza de documente că "proprietar al acestor imobile" (inclusiv cel de pe strada Simion Bărnuțiu) rămâne Statul Român prin Ministerul Educației Naționale, ținând cont că în baza tratatului de pace de la Trianon, semnat la data de  4 iunie 1920, succesorul de drept al tututror bunurilor publice mobile sau imobile, aflate în teritoriile alipite Statului Român, este Statul Român... ." A revendica apoi o pretinsă preluare abuzivă a imobilului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi a pretinde că regimul comunist ar fi naționalizat un bun al Ordinului Canonic Premonstratens căruia, de fapt, juridic și de drept, nu i-a aparținut niciodată, s-a dovedit a fi nelegitim şi cel puțin caraghios.

Comisia specială de retrocedare care are plenitudine de competență în soluţionarea bazei administrative şi a cererilor, în anul 2009, a dat un verdict prin care demonstrează cu argumente că imobilul în cauză a aparținut întotdeauna statului român. A urmat apoi sentința definitivă a magistraților Curții de Apel din Oradea, din februarie 2014, care consfințește definitiv dreptul de proprietate a statului.

Ca de obicei, după război mulți viteji s-arată. Nu mică mi-a fost mirarea când politicieni sau demnitari în funcție și-au arogat meritul salvării Colegiului Național "Mihai Eminescu". Meritul salvator, nu din eroism, ci din obligație civică, l-au avut documentele și demersurile oportune făcute de primarul Petru Filip, directorul executiv Marcel Boloș,  juristul Cosmin Teaha, consilierul local Silvia Suciu, parlamentarii Mihai Drecin, Claudiu Pop și, cu voia dumneavoastră, semnatarul acestor rânduri, scrise la tic-tacurile ceasornicului care măsoară orele Adevărului de după doliul național din 31 octombrie, 1 - 2 noiembrie 2015, când tineretul, tehnocrații, înțelepții devotaţi ai nației sunt chemați să asigure un alt management, cu adevărat democractic și patriotic al Puterii. În același spirit, mă simt obligat să spun în continuare Adevărul despre Moștenirea Gojdu, Palatul Baroc sau Muzeul Țării Crișurilor, încredințarea directă, fără licitație publică, a autostrăzii Transilvania firmei americane Bechtel, în defavoarea magistralei 4 din sudul țării, despre Fundația Mecena, Policlinica de stat de pe Republicii, fostul Palat al Finanțelor, care mai poate fi încă salvat.