- recenzie asupra cărţii "Ungurii", scrisă de Paul Lendvai, apărută în Ungaria şi tradusă în România - Legitimitatea istorică a ocupării Ungariei de către unguri este prezentată de istoricii unguri în felul următor: "Faţă de batjocura şi calomniile avându-i ca autori pe unii învăţaţi străini, care-i prezintă pe strămoşii noştri ca pe nişte vampiri sau ca pe o ceată barbară şi care, din prejudecată, neştiinţă sau din antipatie naţională îşi propun să ne umilească naţiunea, orice ungur poate să invoce cu sentimentul mândriei şi al demnităţii o constituţie naturală şi dictată de raţiunea trează, o constituţie deja în secolul al IX-lea, când popoare europene mai civilizate şi mai norocoase nu puteau să se laude cu o asemenea unitate şi constituţie burgheză.... Nu i se poate reproşa naţiunii ungare că, prin cucerirea acestui ţinut, ar fi lezat vreo naţionalitate viabilă sau niscaiva drepturi statale efectiv existente. Nu i se poate face naţiunii ungare nici reproşul că ar fi distrus sau fie şi numai deranjat cultura din ţinuturile cucerite de ea... În ţinuturile cucerite, strămoşii noştri n-au găsit niciun fel de organizare socială şi niciun fel de drept istoric. Şi dacă singure aceste împrejurări nu ar fi suficiente ca să justifice instinctul de căutare a patriei, atunci istoria milenară ar demonstra că ungurul a fost condus spre patria sa la momentul potrivit de însuşi Dumnezeu". Vai, ingrată Europă, nu ai tăria să recunoşti ce contrubuţie civilizatoare ţi-au adus ungurii din fundul Asiei: o constituţie burgheză la care nici n-ai visat! Ei, barbarii, aveau o constituţie burgheză înaintea tuturor popoarelor civilizate din Europa. E nemaipomenit, aberant şi absurd să susţii aşa ceva. Dar făloşii unguri nu se dau în lături de la nimic atunci când îşi manifestă trufia, aroganţa şi dispreţul faţă de alte popoare. Să le reproşăm ungurilor cucerirea ţinutului lor? Nu, nu se poate aşa ceva, pentru că ei nu au deranjat şi nu au găsit acolo decât nişte naţionalităţi neviabile, lipsite de "niscaiva drepturi statale" existente. Dar statul slav condus de Svatopluk şi urmaşii acestuia, ţinuturile româneşti conduse de Menumorut în Crişana, Gelu în Transilvania şi Glad în Banat ce au fost? Nişte entităţi şi fiinţe imaginare, extraterestre care s-au evaporat la apariţia ungurilor? N-au lezat pe nimeni? Dar luptele purtate cu Menumorut, Gelu şi Glad nu înseamnă lezare, acaparare sau distrugerea unei organizări sociale într-un ţinut, provincie sau stat? Nu, acestea nu le recunosc, pentru că i-ar lipsi de conceptul dreptului istoric al cuceririi "terre inhabitata" de vidul sau spaţiul nelocuit spre care Dumnezeu i-a îndrumat pe prea smeriţii unguri să-şi ocupe patria lor. Care Dumnezeu? Pentru că ei nu au avut atunci niciun Dumnezeu, nici măcar zei, ci numai setea jafurilor, a distrugerilor a tot ce le stătea în cale, a crimelor, a înrobirii şi a vărsării de sânge. Să vă ocupaţi patria? Care patrie, că doar acolo în sălbatica Asie aveaţi o patrie. La ce vă mai trebuia alta? De ce n-aţi rămas acolo în patria voastră, de care acum vă este ruşine şi vă jenaţi să şi vorbiţi despre ea? Istoria milenară a stăpânirii patriei altor popoare este un drept legitim? Nicidecum, este un abuz, o deposedare lipsită de orice temei juridic. Stăpânirea prin forţă a unui teritoriu străin, indiferent de durată - o zi sau 1000 de ani - este o agresiune, o samavolnicie şi nu se poate invoca câştigul astfel obţinut, ca un drept juridic, ca ceva care să-ţi motiveze invazia şi stăpânirea lui. Anonymus, notar al regelui Bela al III-lea, în "Gesta Hungarorum" (Faptele ungurilor), precum şi Simion Kezai au emis fabulaţii mitice, ca nişte băsmuitori talentaţi, au inventat poveşti cu fantezia unui romancier care nu sunt altceva decât ficţiuni istorice, saga falsificată a istoriei. Aşa sunt prezentate operele acestor cronicari, care, deşi au fost create în urma evenimentelor relatate, nu au fost infirmate de alte izvoare, ci din contră, au fost confirmate de mai multe alte surse contemporane sau apropiate, precum şi de descoperirile arhelogice astfel: cronicile de la Munchen, de la Pojon (Bratislava), de la Zagreb şi Oradea, de la Buda, cronica ungaro-poloneză, cronica versificată a lui Henric de Mugeln, Legenda Sf. Gerard, Legenda mare şi mică a Sfântului Ştefan; cronicile străine: Cronica lui Nestor, a persanului Gardizi, a bizantinilor Ioannes Skylitzes, Kendrenos, Ioannes Zonaras şi în final "Despre administrarea imperiului" a împăratului Constantin Torphyrogenetos. De fapt ce i-a determinat pe aceşti istorici unguri să nu recunoască valoarea operelor acestor cronicari? Faptul că în ele se relatează că la sosirea ungurilor aici au găsit o populaţie slavo-română care infirmă teza lor că ţara ocupată de ei era "terra inhabitata" şi că ei n-ar fi lezat, deranjat sau distrus vreo naţionalitate sau organizaţie socială cu drepturi istorice existente. Şi mai e ceva. Când le convine vreun pasaj din aceste opere, îl recunosc, dar când nu le convine, îl resping cu vehemenţă. Exegeţii operei lui Anonymus subliniază că lucrarea lui este un monument de o valoare deosebită. Comparativ cu alte lucrări contemporane, Cronica lui Anonymus este aşezată alături de lucrările de mare valoare şi pe autor alături de scriitori de seamă din occidentul acelor vremi. Ungurii au căutat şi au găsit mereu ţapi ispăşitori pentru spulberarea iluziilor lor şi pentru nostalgia naţională. Toată lumea este vinovată pentru istoria lamentabilă a lor, fără ca ei să aibă vreo vină. Sunt stăpâniţi de sentimente xenofobe, şoviniste, brutale, exclusiviste care pretind ei că le dă dreptul de a distruge şi suprima orice naţiune nemaghiară din ţara lor. Orgoliul, aroganţa, vanitatea şi dispreţul pentru tot ce nu este unguresc sunt alte caracteristici ale lor. Însuşi Kosuth a fost un intolerant, xenofob, arogant, îngâmfat şi dispreţuitor, crezându-se inteligenţa întruchipată. Nu s-a înţeles cu nimeni, nici cu Szechenyi, nici cu Batthanyi şi Szemere, propriii lui prim-miniştri, nici cu Gorgey, generalul şi strategul lui, deşi toţi aceştia luptau pentru libertatea Ungariei. Prin atitudinea şi politica sa a devenit din asuprit un asupritor. Voia eliberarea de sub jugul austriac, dar a pus jugul pe celelalte naţiuni nemaghiare din Ungaria. Sub conducerea sa şi a celor 14 generali, în revoluţia de la 1848, au ucis peste 40.000 de români, au spânzurat şi împuşcat peste 100 de preoţi ortodocşi şi au distrus peste 300 de aşezări româneşti. Ce fel de "erou" a fost acesta?... A proclamat conceptul de naţiune unică în Ungaria, care în fond înseamnă deznaţionalizarea tuturor naţiunilor nemaghiare din Ungaria, ceea ce nu se putea realiza decât prin metode brutale, nedemne de o naţiune civilizată. A respins orice demers de acordare a libertăţii celorlalte naţiuni din Ungaria, suprimând prin forţa armată lupta acestora. A provocat unirea Principatului Transilvaniei cu Ungaria, deşi majoritatea populaţiei acestui principat - românii - au protestat şi s-au opus unirii. Dacă el ar fi acordat statut de egalitate cu ungurii tuturor naţiunilor nemaghiare din Ungaria - prin înfăptuirea unui stat federal - cu siguranţă i-ar fi învins pe austrieci, aducând Ungaria în poziţia unui stat important în centrul Europei. Aşa, el singur a compromis şi a dus la eşuarea revoluţiei ungare din 1848. Spre sfârşit, când Bălcescu i-a deschis perspectiva alianţei tuturor naţiunilor contra austriecilor, pe care cu greu a acceptat-o, a fost prea târziu pentru că nu se mai putea face nimic, iar sfârşitul înfrângerii devenea inevitabil. Ungurii nu încetează a se lăuda că au fost apărătorii creştinismului şi ai Europei de invazia popoarelor mongole şi turceşti. Ce fel de apărători au fost când de la începutul descălecării lor în Europa au luptat contra creştinilor din Europa Occidentală? Timp de aproape 100 de ani au jefuit popoarele Europei începând cu Bavaria, Saxonia, Italia, Franţa până în Imperiul Bizantin, pârjolind, măcelărind popoare sedentare creştine, furându-le avutul şi arzându-le aşezămintele până când regele german Otto I cel Mare, în 955, în bătălia de la Lechfeld i-a pus cu botul pe labe, pierindu-le pofta şi puterea de a mai jefui. Mai târziu, după creştinare, în perioada 1127-1168, războaiele purtate contra bizantinilor au apărat creştinismul sau dimpotrivă au luptat contra lui? Dar războaiele pierdute contra tătarilor în 1241, în marea cruciadă din 1396 contra turcilor la Nicopole, apoi cea de la Varna în 1444 şi în final cea din 1526 de la Mohacs au apărat Europa şi creştinismul sau au deschis drumul turcilor până sub zidurile Vienei? Ce fel de apărători ai creştinismului au fost, dacă, în inima Europei, în Ungaria prăbuşită, s-a instalat Paşalâcul de la Buda pe o perioadă mai mare de 140 de ani? Istoria nu le poate acorda acest merit, pe care cu atâta fală ei îl proclamă. Singura victorie obţinută contra turcilor a fost cea din anul 1456 de la Belgrad, care, de fapt, a fost câştigată de un român numit Iancu de Hunedoara. Deci nu voi aţi apărat creştinismul, ci creştinismul v-a apărat pe voi, mai întâi după creştinare, catolicismul papal v-a ajutat la consolidarea statului feudal maghiar, fără de care aţi fi dispărut din istorie la fel ca celelalte popoare barbare necreştinate, apoi tot creştinii - austriecii - v-au eliberat de sub paşalâcul turcesc în 1699, graţie căreia aţi scăpat de dispariţia ca stat şi ca naţiune. (va urma)