În ţara cu asfaltul rupt în două, cu o arenă bună de muzeu pentru generaţia de aur şi c-un premier care ar fi în stare să joace el pe Arena Naţională numai să nu plece în concediu, nouă meşteri mari, calfe şi zidari vor să ne mântuie neamul pentru vreo 600 milioane euro. Proiectul e mai vechi, dar când e momentul cel mai potrivit pentru demararea lor, dacă nu în ajunul bătăliilor electorale? Este important pentru noi, românii, să ne împăcăm cu Domnul, doar de asta s-au făcut peste 4.000 de biserici cu ajutor de la stat, în ultimii douăzeci de ani.

Toate ca toate, doar că această catedrală nu este făcută pentru poporul român. Nimic mai fals, decât titulatura catedralei. Nu se va mântui niciun neam românesc acolo. Neamul românesc nu mai există decât în vorbe. Acest templu îi aşteaptă pe mai marii zilei, cu prilejul grandioaselor sărbători religioase, defilând la braţ cu capul bisericii ortodoxe. Pentru mântuirea lor pe pământ, aici şi acum, se fac toate acestea. Dincolo de băile de mulţime, de la faţa locului, mai trebuie adăugaţi şi românii din faţa televizorului, ce vor căsca ochii la cohorta prelato-politică. Tot atât de mult se vor bucura românii de templul mântuirii neamului, ca şi de templul fotbalului românesc înălţat demult la ceruri. Dar nu contează, ortodoxia de rit becaliot se oficializează. De fapt ar trebui ca Biserica Ortodoxă să menţioneze acest moment de cotitură din istoria ei, marcat de Gigi Becali. Să dai bani, să faci o sută de cruci, să faci palate de aur, să îmbraci toate simbolurile religioase în aur, după care să-ţi baţi joc de aproapele tău, să-l calci în picioare şi să-l umileşti. Cam asta e credinţa la români, un spectacol cu sarmale, miros de transpiraţie şi vin acru, în rest, capete în gură în numele mântuirii aproapelui cât mai repede de pe lumea asta. Dar nu e de mirare că am ajuns aici, când exemplul rău vine chiar de la întâi stătătorul bisericii, Patriarhul Daniel, care în bună manieră becaliană şi-a făcut din ziua de naştere prilej de cult al personalităţii. S-a vorbit de acea zi ca de-o clipă astrală a creştinătăţii, totul într-o lipsă de smerenie desăvârşită. Fapt care i-a scârbit până şi pe iubitorii de ortodoxie, e adevărat, de ortodoxie spirituală, precum Andrei Pleşu, care au rămas cruciţi şi ei, privind la fastul etalat. Cât priveşte marile zidiri bisericeşti, până la urmă n-ar fi nimic rău dacă am avea măcar o credinţă religioasă puternică, dar, aşa cum scria şi sociologul Dumitru Drăghicescu în cartea sa, "Psihologia poporului român", românii au o slabă vocaţie teologică, n-avem o mare tradiţie mistică, în schimb avem o slăbiciune pentru formalism şi protocol, chiar şi bisericesc. Reportajul presei germane despre Catedrala Neamului scotea în evidenţă contrastul dintre construirea acesteia şi lipsa spitalelor şi a şcolilor. În mod normal, n-ar trebui să se ajungă la o comparaţie între necesitatea spitalelor şi a bisericilor, primele sunt de la sine înţelese într-o ţară normală. Faptul că la noi ele sunt puse în balanţă arată cât de abandonată e această ţară, care are toate şansele să se mântuie, dar nu ca neam, ci ca o turmă bezmetică ce dă cu oiştea-n gard. Turmă care preferă să populeze praznicele, dar când e vorba de a-şi cere dreptul stă în casă legată de calorifere. Blânzi ca mieii în faţa păstorului, buni de adunat pe stadion şi-n catedrală, ce popor de aur pentru păstorii turmei, care scuipă-n palme cu gândul la mana ce-ar mai putea pica o dată în 2012!