Săptămâna trecută, după cum a fost prezentat pe larg în presă, în Oradea, a avut loc un nou miting straniu, ai cărui protagonişti au fost reprezentanţii "de vârf" ai concetăţenilor noştri de naţionalitate maghiară. Ne-am adus aminte atunci de mitigurile săptămânale care aveau loc duminica, în parcul de lângă Muzeul Ţării Crişurilor, cu participarea obligatorie a reprezentanţilor de vârf (parlamentari, aleşi locali, conducători de instituţii publice) ai etniei maghiare din Oradea. Ce s-a întâmplat atunci? Ştim cu toţii. Solicitarea Episcopiei Romano-Catolice de a redobândi în proprietate Palatul Baroc parcursese toate etapele de judecată. Pentru a reintra în posesia "Palatului cu 365 de ferestre", Episcopia era însă îndatorată să restituie Statului Român (respectiv Consiliului Judeţean Bihor) cheltuielile necesare şi utile (câteva milioane de euro) avansate pentru reconstruirea impunătorului edificiu, preluat în stare de ruină, la câţiva ani după cel de-al Doilea Război Mondial. Evident că Episcopia Romano-Catolică nu avea de unde să scoată acei bani, totuşi, cu abilitate şi perseverenţă (protagoniştii negocierilor au fost un domn Hrebenciuc şi un domn Kiss!), a reuşit să obţină ce şi-a propus, fără să achite nimic şi fără să fie obligată să menţină funcţionalitatea clădirii pentru 5 ani de zile (cum se impunea prin lege în cazul restituirii imobilului pe cale administrativă). Revenind la mitingul de săptămâna trecută, după ce prin Hotărâre de Guvern a obţinut clădirea fostului Grup Şcolar (inclusiv sala de sport), Eparhia Reformată de Oradea a făcut uz de toate mijloacele aflate la îndemână pentru a primi şi terenul de sport care se cuvenea de drept (Consiliul Local n-a făcut decât să constate acest lucru) unei Biserici (veche de 300 de ani şi aparţinând confesiunii care în Oradea reprezintă mai bine de 60% din populaţie) şi aşa vitregită prin închiderea într-un spaţiu extrem de strâmt în vremea regimului ateu. Deşi a fost reprezentată în instanţă de unul din cei mai redutabili avocaţi din Barou, Eparhia nu a obţinut ceea ce, evident, legea nu-i dădea dreptul. Atunci a intrat în scenă însuşi cel mai mare instigator la nesupunere civică din câţi au existat pe aceste meleaguri. S-a încercat un marş de protest în februarie a.c., însă, deşi s-au obţinut aprobările de rigoare din partea Primăriei şi Poliţiei, la ora respectivă s-au prezentat doar câteva zeci de persoane, astfel că manifestaţia a fost contramandată. Acum lucrurile au fost mult mai meticulos pregătite. Au fost mobilizaţi enoriaşii reformaţi, elevii şi profesorii Liceului Reformat, preşedintele Consiliului Judeţean, preşedintele Comisiei Juridice a Consiliului Judeţean, un senator al României (domnul Pete Stefan), chiar şi personalul de la Prefectură, respectiv de la Primărie, care au avut grijă să primească petiţiile protestatarilor chiar după orele de lucru ale celor două instituţii (deschise pentru muritorii de rând cel mult până la orele 16.00). Am fost surprinşi să remarcăm prezenţa la mitingul patronat de domnul Tokes a celui despre care dânsul spunea ca este demn de a fi conducătorului unui taraf de lăutari (Preşedintele UDMR Bihor) şi a şefului de campanie al UDMR Bihor pentru alegerile parlamentare, domnul Szabo Odon, care s-a războit la baionetă cu episcopul reformat şi susţinătorii săi pentru strângerea semnăturilor cerute prin lege pentru a putea fi înregistrată lista de candidaţi a UDMR pentru Parlamentul Europei. Ne-a mirat şi prezenţa acolo a domnului senator Pete, cu atât mai mult cu cât, mai ales în legislatura anterioară, a intrat de multe ori pe contre cu deputatul bihorean cel mai longeviv, foarte apropiat lui Tokes, şi care avea să-şi sfârşească mandatul cu carnet de membru UCM. Mitingul, deşi cam zgomotos pentru rafinamentul pretins al protagoniştilor, a fost paşnic. Protestul public (în care neatribuirea în folosul Liceului Reformat a terenului aparţinând Parohiei Ortodoxe este calificată ca fiind "un act grav de discriminare pe criterii etnice, confesionale si politice") a fost citit în întregime în faţa Prefecturii. Chiar dacă elementul de maximă greutate (la propriu şi la figurat) al alaiului a rămas în clădirea Prefecturii, protestatarii s-au deplasat, cu baloane şi pancarte, la Primărie, unde abia se încheiase şedinţa consiliului local, iar un reprezentant de marcă al "partidului prezidenţial" i-a primit solemn (preluând protestul scris din mâna lui Tokes), exprimându-şi pe această cale gratitudinea pentru (ne)implicarea în reuşita Referendumului. Se pare că în urma acestui protest urmează să fie iniţiat un nou proiect de hotărâre (al câtelea oare, din 2004 încoace?) pentru şedinţa extraordinară a CL Oradea din iunie. Interesant de urmărit ce se va întâmpla în continuare, ştiut fiind că, perseverând în aceeaşi politică abilă a paşilor mărunţi, reprezentanţii minorităţii care se vrea majoritară (cu aportul multora dintre supuşii regelui Cioabă şi ai împăratului Iulian) în rândul celor câteva zeci care trăiesc pe teritoriul României, reuşesc să obţină cam tot ceea ce vor. Nu mai departe decât aici, în Oradea, au enclavizat câteva părţi din zona centrală a oraşului (una în jurul fostei "Municipale de partid" - de unde au evacuat în primă fază un ansamblu de cabinete medicale, care deserveau câteva zeci de mii de orădeni, alta, în jurul Muzeului Ţării Crişurilor, alta, în jurul a două biserici de pe Calea Clujului şi una care se pare că nu-şi mai încape în spaţiul din Piaţa Libertăţii).