"Eminescu n-a existat

A existat numai o ţară frumoasă

La o margine de mare

Unde valurile fac noduri albe,

Ca o barbă nepieptănată de crai... 

Şi pentru că toate acestea

Trebuiau să poarte un nume

Un singur nume

Li s-a spus Eminescu." (Marin Sorescu).

Un istoric timişorean a scris acum vreo 12 ani o carte şocantă, "Istoria trădării la români". N-am reuşit s-o termin, îmi făceau rău adevărurile descoperite de istoric. Apoi, în perioada postdecembristă, viaţa mi-a dovedit cât de adânc este "somnul cel de moarte" din care nu ne putem trezi decât să vorbim, să vorbim, să vorbim, fără să înfăptuim ce spune "imnul" lui Mureşanu.

Am fost prieten cu poetul şi ministrul Marin Sorescu şi i-am preţuit opera punând-o în scenă. Ca regizor, una din profesiunile mele de credinţă a fost valorificarea dramaturgiei româneşti. În 1980, inventariindu-mi  spectacolele, am constatat că, în clipa aceea nu exista niciun dramaturg român în viaţă pe care să nu-l fi pus în scenă. În acelaşi scop am înfiinţat la Teatrul Naţional Timişoara un Festival al Dramaturgiei Româneşti, desfiinţat după Revoluţie de mancurţii care s-au perindat pe la conducerea Culturii. L-am reînfiinţat în 1996 şi a fost iar desfiinţat în 2005 de  aceleaşi progenituri "europeniste" care şi-au schimbat în decembrie 1989 rubaşca cu pălăria de cawboy. Eram directorul Teatrului "Luceafarul" din Chişinau în 1992, când ministrul Culturii de atunci, Ion Ungureanu, a decis desfiinţarea Teatrului Naţional "Maxim Gorki" şi înfiinţarea Teatrului Naţional "Mihai Eminescu", dar primul ministru, Andrei Sangheli, şi preşedintele Snegur optau pentru Alecu Donici. Nu-i puteau ierta lui Eminescu sentinţa: "Suntem români şi punctum!". Presaţi, după doi ani, Sangheli şi Snegur au cedat şi urma ca în 15 ianuarie 1994, la ora 16.00, să se înfăptuiască botezul noului Teatru Naţional din Basarabia. Ion Ungureanu vroia ca, la inaugurare, pe scena să urce cei doi miniştri ai Culturii din cele două state româneşti, deci şi Marin Sorescu. Eram directorul  Teatrului Naţional "Matei Millo", din Timişoara, şi l-am rugat pe Marin să ma ia cu maşina Ministerului în drum spre Chişinău. A  fost de acord, dar cu 24  de ore înainte de plecare, m-a sunat să-mi spună că nu mai are locuri în maşina, ca "vin prea mulţi din minister la eveniment". M-am urcat în Dacia mea şi am ajuns la Chişinău sâmbătă 15 ianuarie, ora 13.00. Văzând că Sorescu n-a sosit, dau un telefon la  Bucureşti şi aflu că "Domnul ministru a plecat dimineaţa, trebuie să soseasca". Ploua, telefoane mobile înca nu aveam, ora inaugurării se apropia, Sangheli şi Snegur îşi pierdeau răbdarea. Ion Ungureanu, precipitat, îi convinge cu greu să amâne festivitatea cu o oră, dar Marin Sorescu, ministrul Culturii române, nu soseşte la inaugurarea Teatrului Naţional "Mihai Eminescu" din Basarabia. A doua zi am aflat că nici n-a plecat spre Chişinău, pentru că s-a dus la Academia Română, unde erau alegeri pentru funcţia de preşedinte - că academicianul Eugen Simion, preşedintele în exerciţiu al Academiei, avea nevoie de votul academicianului Marin Sorescu ca sa fie sigur reales. Bingo!

Fac un raport către primul ministru Nicolae Văcăroiu şi-i cer destituirea ministrului Culturii. Peste o săptămâna mă sună Marin şi mă roagă să-l iert, să-l  înţeleg: "Fără votul meu şi a lui Fănuş Neagu, Eugen risca să nu poată fi reales". Dezamăgit de "omeneasca" şi mizerabila înţelegere pe  care mi-o cerea sublimul poet, mi-am retras "reclamaţia" cu  următoarea condiţie, materializată în 1995 de către Sorescu însuşi: "Bucureşti, 4 septembrie 995, nr. 694 - Guvernul României Hotărăşte - Art. 1- Teatrul Naţional "Matei Millo", din Timişoara, se va numi Teatrul Naţional "Mihai Eminescu" Timişoara, şi Teatrul Naţional Cluj-Napoca se va numi Teatrul Naţional "Lucian Blaga" Cluj -Napoca.

Ioan IEREMIA

P.S. În 2013, pentru fapte mult mai grave, i-am cerut audienţă ministrului  Daniel Barbu. M-a programat, m-am dus la Bucureşti, dar informându-se partinic la Oradea, nu m-a mai primit. I-am comunicat că, drept "răsplată", organizez o "audienţă" împotriva lui la Ateneul Român. Prin secretarul de stat Radu Boroianu, m-a  înştiinţat că "rezolvă ce-am cerut". Am suspendat mitingul, dar Daniel Barbu, om de "caracter",  nu s-a ţinut de cuvânt. I-am cerut preşedintelui Crin Antonescu să mă primească şi m-a programat pentru 4 iulie, la ora 11.00, la sediul PNL. Un eveniment inopinat i-a adus la Bucureşti pe liderii judeţeni din ţară şi, într-o cameră alaturată, cu scuzele de rigoare, Crin Antonescu, m-a încredinţat unui consilier personal, căruia i-am lăsat şi un dosar prin care argumentam de ce Daniel Barbu trebuie demis. Se pare că domnul Antonescu n-a uitat că, după Revoluţie, împreună cu fiul meu, am făcut P/R pentru mişcarea liberală.