Răni adânci în trupurile şi sufletele oamenilor. Destine mutilate, oameni obişnuiţi aruncaţi în închisoare pentru vreo vină minoră sau închipuită. La 60 de ani de cea mai cruntă perioadă a epurărilor comuniste, deţinuţii politici sunt tot mai puţini. Mărturiile unora dintre ei au fost consemnate, alţii preferă să păstreze tăcerea faţă de suferinţele îndurate. Rănile oamenilor s-au vindecat, cele din suflet au rămas. Unii dintre ei trec zilnic pe lângă imobilul în care au fost anchetaţi şi bătuţi. Vechile celule din beciul unei clădiri din Oradea sunt intacte, mute şi tot sub lacăt.

Constantin Nistorică, preşedintele Filialei bihorene a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici a fost arestat în 1950, când avea 23 de ani, şi condamnat de Tribunalul Militar Cluj la 18 ani de închisoare pentru acţiuni duşmănoase împotriva poporului. Timp de cinci ani a fost pus la muncă silnică în minele de plumb de la Baia Sprie.

 

Ochiul şi timpanul
"Eram duşi de la serviciu la ore de învăţământ ideologic, unde se citeau ziarele şi ne aduceau la cunoştinţă învăţăturile comuniste, de care noi mai râdeam şi făceam bancuri. Unul din locurile de adunare era la Vulturul Negru. Ţin minte că la intrare era un tablou uriaş al lui Stalin, noi intram pe sub picioarele tătucului", povesteşte Nistorică. În grupul lor aveau strecurat însă un turnător, care era numai ochi şi urechi. În acele vremuri când cizma sovietică era adânc înfiptă în grumazul ţării, figura conducătorului iugoslav Iosif Broz Tito era percepută pozitiv, datorită detaşării de Moscova. Dacă propaganda sovietică îl prezenta la început drept un deviaţionist, în scurt timp liderul iugoslav era catalogat fascist, apărând în caricaturile vremii cu o bardă însângerată în mână.
"În grupul nostru discutam despre Tito că el este un comunist adevărat, că aşa ar trebui să fie şi la noi. Ne-a turnat unu Teodor Teodorof", rememorează octogenarul împrejurările care i-au adus o condamnare de 18 ani. A fost săltat cu fulgi cu tot de Securitate şi băgat la beci, anchetat cu ferocitate. "Am fost anchetat de şeful cercetărilor din Securitatea Oradea, un evreu pe nume Weiss, care nici nu ştia bine româneşte. Nu-i păsa de noi cât îi negru sub unghie, râdea şi ne spunea că după ce ne rezolvă ca duşmani ai statului el pleacă în Israel", spune Nistorică. Maiorul Weiss Ludovic era celebru în fosta Regiune Crişana pentru metodele dure cu care ancheta deţinuţii. S-a ţinut de cuvânt şi după ce a fost trecut în rezervă cu onoruri, s-a angajat ca jurist la o fabrică din Cluj-Napoca, după câţiva ani emigrând în Israel unde a şi murit.


Din beciul Securităţii în minele de plumb
Constantin Nistorică a fost ţinut un an şi două luni în beciul Securităţii din Oradea. Condiţiile erau groaznice, celule strâmte, fără lumină şi căldură. Deţinuţii dormeau pe câte o scândură doar cu câteva zdrenţe pe ei. „După condamnare am muncit cinci ani în minele de plumb de la Baia Sprie în schimburi de câte 12 ore. Am avut noroc că nu m-am îmbolnăvit. Pe schimbul meu a murit un singur om, tot deţinut politic. Este vorba de Teodor Codilă, fratele preotului ortodox Traian Codilă de la Biserica cu Lună, mort într-un accident de muncă. S-a întâmplat aşa: era o fază a mineritului care se numea copturare. După ce se puşca în galerie, rămâneau bucăţi mari de minereu care abia se mai ţineau de pereţii şi tavanul galeriei. Bucăţile alea mari de stânci le trăgeam jos cu răngile. Săracu' om, când a intrat în frontul de lucru s-a desprins o bucată mare de stâncă. A căzut peste el şi l-a făcut praf, a murit pe loc", îşi aminteşte fostul deţinut politic.


După cinci ani, el şi ceilalţi "politici" au fost scoşi din mină. Bănuiau că la presiunile Occidentului, care aflase ce fel de regim dur îndurau. "Am fost transferat la închisoarea de la Aiud, acolo vai de om şi de pământ, grea închisoare!" A fost eliberat în 1959.

Celule transformate în depozite de lemne
Imobilul în care a funcţionat Siguranţa Oradea apoi Direcţia Regională a Securităţii Poporului Oradea se află pe strada Republicii, colţ cu strada Pescăruşului. Clădirea a fost naţionalizată prin 1948 şi folosită de braţul înarmat al noului regim, Securitatea, până prin anii 1957-1958, când „organele" au primit un nou sediu. Clădirea a intrat în patrimoniul municipalităţii orădene, fiind amenajate apartamente. În prezent aici domiciliază 23 de familii. În beciul clădirii, ascunse în beznă, vechile celule sunt intacte. Lacătele de pe uşi nu mai ţin însă întemniţaţi deţinuţii, ci stive mari de lemne folosite de locatari la încălzirea apartamentelor. Culmea, una dintre celule a fost amenajată drept „garsonieră", pe care proprietarul a scos-o la vânzare! „Cred că am fost printre primii locatarii din această clădire", ne-a relatat Şerban Lupu. Basist şi interpret al celebrei, pe vremuri, formaţii orădene „Miraj", omul îşi aminteşte bine despre primele clipe de proaspăt locatar în casa Securităţii, care eliberase o aripă a clădirii. Timp de vreo două săptămâni aici au vieţuit într-un mixaj suprarealist al noilor vremuri organele, cei anchetaţi şi locatarii-chiriaşi. „Împreună cu familia ne-am mutat aici prin 1957-1958, la etajul întâi unde ne-a amenajat un apartament cu două camere. Aici a funcţionat Siguranţa statului şi vedeam aproape zilnic cum scoteau din beci deţinuţi în zeghe şi lanţuri", îşi aminteşte Lupu.

După revoluţie, urmaşii vechiului proprietar au revendicat în instanţă clădirea. Deoarece era evident că vor pierde procesul, majoritatea celor care domiciliază acolo şi-au răscumpărat locuinţele.