În seara de 18 decembrie, preşedintele şi-a răcorit sufletul cu un pahar de şampanie frapată şi a pus capul pe pernă, mulţumit că a scăpat nevătămat dintr-o zi în care trimisese en-gros şi oficial sistemul comunist în tenebrele istoriei şi-l încuiase defintiv în dulapul personal cu schelete. Conştiinţa liniştită i-a turnat o anestezie dulce peste ipoteticele coşmaruri, în care era fugărit prin aula Parlamentului de grămada furioasă a vulturului cruciat, care agita un soi de cearşaf pe care era pictat chiar el, asortat cu nişte gratii cenuşii şi ameninţat cu un clondir de vin spumos. Alungând aceste amintiri negre şi proaspete, înainte de a pica în braţelui lui Morfeu, preşedintele a apucat să se întrebe oare ce ascundea discret cetăţeanul Tăriceanu, care urmărea toată scena cu palma la gură: cumva un zâmbet? Cine şi-a imaginat că sentinţa plină de gravitate a condamnării unui sistem, care i-a făcut oameni pe unii, dar care a sfărâmat multe destine individuale, va fi spusă într-o atmosferă de pioşenie academică, ori este naiv, ori face parte dintre aceia care cred că trecutul poate fi dat automat la haine vechi - bune de încălzit doar pe sărmanii fără de iluzii - iar de mâine poate să înceapă prima zi dintr-o nouă viaţă. Chiar dacă nimeni nu mai poate garanta azi corectitudinea şi onorabilitatea unui sondaj de opinie, unul foarte proaspăt, poate fi subiect de meditaţie: majoritatea românilor (53%) consideră comunismul o idee bună, 12% dintre ei spunând că a fost bine aplicată, iar 41% prost aplicată şi numai 34% apreciază comunismul o idee proastă. Şi o spune fundaţia Soros, care cu greu poate fi suspectată de stângism şi de fluturat steaguri roşii. Oricum, atmosfera era bine flambată de câteva zile, când prin jurnale apăruseră fragmente din rechizitoriul comunismului, atent selectate şi suficient de fierbinţi ca să se sune adunarea pentru război. Şi totuşi, Traian Băsescu a mers la Parlament, crezându-se sigur în citirea stării de spirit a unei săli şi a sfârşit prin a se ascunde după nişte foi de hârtie, pe care le-a citit fără niciun comentariu personal, fapt neobişnuit pentru el. A ridicat vocea ca să acopere vacarmul, incapabil să creadă că tocmai lui i se poate întâmpla aşa ceva. L-am mai văzut aşa într-o dimineaţă, când s-a dus la CNSAS şi a fost peste măsură de nervos că nişte oameni răi l-au luat la huiduieli, taman pe domnia-sa, scăldat de atâtea ori în bucuria mulţimilor. Din episodul sentinţei comunismului, Traian Băsescu nu poate fi declarat întrutotul câştigător. Da, poate a câştigat faţă de sine. Îl vor respecta sigur cei care nu pot uita, dar care şi-au iertat duşmanii şi care azi trăiesc din amintirile unei vieţi care ar fi putut fi fericită, dar schimbată tragic de regulile unei orânduiri de import. Câţi mai sunt ei şi cât mai pot fi acum alinaţi? Cât despre electoratul lui Traian Băsescu, este îndoielnic dacă şi-a înroşit palmele de aplauze, grijile de zi cu zi fiind mai importante în apropierea Crăciunului, decât căzutul în admiraţie faţă de idolul lor, încleştat în lupta cu "oamenii negri". La zestrea pentru un viitor vot, greu de crezut că rezistenţa preşedintelui în faţa asaltului PRM se va contabiliza la categoria premium. Dinspre aliaţii teoretici ai preşedintelui, democraţii au făcut ce ştiu ei mai bine, adică l-au aplaudat, iar liberalii s-au cantonat în aceeaşi rezistenţă pasivă ilustrată atât de bine de Călin Popescu Tăriceanu. Şi preşedintele PNL l-a aplaudat pe Băsescu, dar nu s-a dus la recepţia de parastas, sub pretextul la îndemână că partidul său istoric şi-a încheiat de mult socotelile cu comunismul, lăudându-se că, de fapt, el a condamnat primul sistemul totalitar, prin actele emise de guvernul său. Şi PRM a făcut ce ştie mai bine şi ce era mai nimerit pentru suporterii săi. Ei nu vor sta să se întrebe dacă a fost într-adevăr bine ce s-a întâmplat. A contat că liderii partidului s-au purtat conform aşteptărilor militanţilor, iar consecvenţa - indiferent în ce - se răsplăteşte şi te întăreşte pe măsură. Unii chiar au nevoie de fluierături, încăierări şi nostalgii ca să îşi confirme convingerile că altceva mai bun e greu de oferit. Ceva foloase indirecte a tras şi PSD. S-a luptat cu Băsescu înainte de războiul oficial din Parlament, în timpul căruia s-a mulţumit să se distreze la vedere. Nici nu se putea altfel, având în vedere statutul său de opoziţie, dar şi că l-a recuperat mai nou pe vechiul combatant în toate regimurile, Ion Iliescu. După noua sa filosofie, PSD a făcut însă un soi de opoziţie fofilantă. Tot pe 18 decembrie, după-amiază, Mircea Geoană, care nu poate fi bănuit de umor în cele ce spune şi ce face în public, era grăbit să meargă, elegant nevoie-mare, la recepţia de inaugurare a activităţii în România a unui think-thank foarte exclusiv şi foate american, al cărui şef local este. Coincidenţa este atât de grăitoare că nu are rost să fie comentată. În ziua de 18, sistemul comunist a fost condamnat en-gros, de la cel mai înalt nivel şi s-a dat o recepţie stropită cu şampanie şi populată cu figuri istorice "anti", aduse de prin ţările foste comuniste. Protagoniştii zilei s-au întors apoi la somn şi la îndeletnicirile diurne. Mai lipseşte un cântecel de folk angajant, care să fixeze evenimentul în memorie. Sau poate un banc. N-avem decât: "Mă, dragă domnule «Jos», De ce zâmbeşti aşa de frumos?". Şi aduceri aminte despre Timişoara sau despre baricada de la Inter. Şi eroi muţi în cimitire. Care au ieşit în stradă pentru libertate. "Jos comunismul!" a apărut un pic mai târziu.