În preajma zilei naționale de la 1 Decembrie se întâmplă anual ca presa scrisă și vorbită să revină la tema unirii românilor, pe fondul unei stări acute de fragmentare a unei societăți incongruente. Nu se înțelege nimeni cu nimeni! - acesta e sentimentul dezolant. Nu știu dacă e chiar așa, dar departe nu suntem. Unii nu încap de alții. Se urăsc salariații la privat cu bugetarii, persoanele active cu pensionarii, vacciniștii cu antivacciniștii, cei care lucrează afară cu cei care au rămas acasă, alegătorii cu politicienii, omul de rând cu presupusa elită intelectuală, suveraniștii cu europeniștii. În fiecare caz e alt motiv de discordie, dar antagonizarea e radicală. Cum să-i unești pe unii cu ceilalți? E un proiect vag. Cine să-i unească și ce valori comune să-i unească? Binele țării! La fel de vag... Nici coaliția PSD-PNL nu e privită cu ochi buni.

Văd două cauze banale ale dezunirii și dispersiei. Una ar fi fuga după câștigarea existenței într-o lume nesigură, în care fiecare dintre noi concurează cu toată lumea. Dar așa a fost întotdeauna, nu e noutate decât dacă această competiție a devenit și mai dură. Poate că principala cauză imediată e faptul că trăim prea implicați politic, partizani înfocați ai unei opțiuni. Libertatea de exprimare ne face pe unii dintre noi să credem că numai opinia noastră e legitimă și că ea ar trebui să fie suverană și unanimă. Vorbim mai tare nu doar ca să ne facem auziți, dar și pentru a acoperi vocea celuilalt. Micul sau marele nostru autoritarism nu lasă loc pentru argumentele alternativei: nu se poate decât așa cum vreau eu!

Cei doi poli ai atitudinii ar fi exclusivismul (impunerea absolutistă a punctului de vedere) și împăciuitorismul (toți avem dreptate). Până la urmă, niciuna nu e o soluție aplicabilă, pentru că nu se ajunge decât în procente mici la una sau alta dintre extreme. Părțile se detestă și intră în conflict, în cel mai rău caz, sau se ignoră și se minimalizează reciproc, în cel mai bun caz. Tema devine confuză și se pierde în ceața aproximărilor.

Cu o astfel de abordare psihologică a dezbinării naționale nu-i dăm de capăt unirii românilor decât cu recomandări moraliste, de genul: să ne respectăm reciproc dreptul la opinie, să admitem că suntem de la natură diferiți, să trăim într-o cultură a dialogului. Așa am realiza Mica Unire, indispensabilă pentru o bună conviețuire. Soluția e Educația unui mod de gândire tolerant. Formă elementară. Ar fi prima treaptă.

A doua ar fi Unirea Medie (i-aș zice așa, pentru că mai există o treaptă): unirea celor din țară cu cei plecați la muncă în străinătate. Problema ar fi să-i aducem acasă pe cei plecați, pentru a realiza adevărata solidaritate. Cum știm cu toții, ar fi extrem de complicat, când nu avem locuri de muncă. România riscă să devină o țară pustie sau, poate, într-un viitor nu prea îndepărtat, o destinație preferențială a deșeurilor europene și o pensiune provizorie a emigranților și azilanților. Pentru a evita un asemenea dezastru, care se profilează, ar trebui un program politic serios, o dezvoltare economică  „prin noi înșine”. Și primul punct ar fi găsirea de soluții pentru ca românii plecați să se întoarcă sau, cel puțin, să nu mai plece alții. Rămân să aibă grijă de case numai pensionarii, până mai trăiesc. Dacă nu ne gândim la o reconstrucție a industriei naționale (pornind de la energie proprie și alimente procesate integral aici) și o revitalizare a agriculturii, nu avem șanse de supraviețuire ca națiune. Misiune grea într-o Europă cinică, în care atracția occidentală e decisivă și disperată. Plecarea tinerilor de aici, destrămarea Estului înseamnă salvarea Vestului. Cine să sprijine această unire dacă nu noi? Credeți că ne vor ajuta partenerii noștri europeni? Vor zice că... (nu spun ce vor zice.)

Marea Unire rămâne visul, ultima treaptă. România Mare nu mai există din 1940, de când am pierdut Basarabia, definitiv, și Ardealul de Nord, temporar. Noi ne comportăm și azi la festivități ca și cum ar exista România Mare. Nu există. Conștiința colectivă a rămas profund traumatizată de convulsiile politice ale tragicului an 1940 și ale războiului. Acel coșmar al istoriei a lăsat urme adânci în conștiința noastră. Ne-a creat un sentiment permanentizat de vulnerabilitate națională: ne gândim că un pact Ribentrop-Molotov sau un diktat de la Viena sunt oricând posibile. Yalta și Malta sunt locuri de decizie peste capul nostru. Iarăși ne temem că România nu-și mai aparține.

Mica Unire (armonizarea internă, forma de respect reciproc) nu e posibilă. Nici Unirea Medie (întoarcerea acasă a celor plecați la muncă în străinătate) nu se întrevede. Marea Unire (împăcarea cu noi înșine, revenirea acasă a înstrăinaților, alăturarea Basarabiei) e de-a dreptul iluzorie. Mai mult decât o problemă de politică internă, unirea românilor a fost și a rămas o problemă de politică externă. Trebuie ca și alții să vrea. Așa a fost la 1859, așa a fost la 1918. Asta în gândul nostru maximal, pe potriva aspirației celei mai înalte.

Mulți vor spune că, dincolo de subiectul istoric din cărți, unirea românilor e o temă inactuală, confuză, patetică, patriotică, naționalistă, dăunătoare unei integrări europene, integrare mai profitabilă decât o mândrie sterilă. O Românie din bucăți e mai ușor asimilabilă de către Europa decât o Românie unită, prea mare (ca Polonia) sau prea tare (ca Ungaria) pentru a fi înghițită și digerată ușor. Dezbinați suntem, dezbinați vom rămâne. Pentru că așa se pare că e mai bine. Nu pentru noi.

O Europă a națiunilor suverane ar fi probabil mai greu de gestionat decât o Europă a regiunilor transfrontaliere, interferente, multiculturale. Geografia e mai sigură decât istoria. Avem un pământ comun, nu și un trecut comun. Pământul ne unește, istoria ne desparte, dar va trebui rescrisă, astfel încât să rezulte că dintotdeauna ne-am dorit asta, o Europă unită. Poate că urmașii noștri vor uita sau vor fi ajutați să uite că istoria noastră arată năzuința spre o Românie unită. Ce vorbim acum pot fi vorbe în vânt.

Nici noi nu putem fără Europa, nici Europa nu prea poate fără noi. E aici înțelepciunea faptului împlinit. Unirea Românilor e o poveste frumoasă din cărțile de istorie. Până mai există cărți de istorie națională, care vor fi înlocuite de cărțile de istorie europeană. 24 Ianuarie și 1 Decembrie vor fi sărbători dacă nu prohibite sau interzise, atunci umbrite și uitate. De 27 Martie 1918, Unirea Basarabiei cu România, aproape că nu mai știm sau ne facem că nu am auzit.

Ce este a mai fost, ce a fost va mai fi. Și răul, și binele. Nimic nou sub soare.