În accepţiune de dicţionar, termenul "sinecură" (substantiv de genul feminin) este definit ca fiind: "funcţie bine retribuită, care cere muncă minimă sau nu cere nici o muncă". Oare cât de bine s-ar potrivi această calificare pentru activitatea "aleşilor neamului", desfăşurată în cadrul forului legislativ suprem al ţării (Parlamentul) şi în societate, în general, în legătură cu îndatoririle (dar mai ales cu drepturile) specifice derivând din calitatea de parlamentar? În urmă cu câţiva ani, un parlamentar a fost mult mediatizat pentru o declaraţie făcută în faţa camerelor de luat vederi, legată de solicitarea de a lucra vineri şi sâmbătă în plen, pentru a urgenta aprobarea bugetului, respectivul spunând atunci: "Nu suntem într-un lagăr de muncă, aici, la Senat". În comentariile din presă pe marginea împricinatei declaraţii, s-a evidenţiat că aceasta este, de fapt, atitudinea majorităţii aleşilor, fie de la putere, fie din opoziţie, fie că sunt deputaţi ori sunt senatori. În oricare dintre legislaturile parlamentare, prezenţa în Parlament a fost şi este privită de către unii dintre cei în cauză ca fiind un soi de afacere din care se poate stoarce profit până la finele mandatului. Pentru mulţi dintre deputaţi şi senatori, însă, Parlamentul rămâne o sinecură, o recompensă pentru diverse servicii făcute partidului, nu de puţine ori dublată şi de multrâvnita imunitate parlamentară, care, desigur nu se limitează doar la neatragerea răspunderii pentru ideile politice exprimate în legătură cu îndeplinirea unui mandat acordat democratic (aşa cum ar fi normal prin prisma reglementărilor constituţionale, şi cum de fapt se întâmplă în alte ţări), de cele mai multe ori umbrela imunităţii se întinde şi asupra unor fapte care nu au nicio legătură cu exprimarea unor idei politice în cadru organizat, chiar şi asupra unor fapte pe care le-au comis înainte de a fi parlamentari, făcând nu o dată "inviolabile" chiar şi rudele şi apropiaţii aleşilor neamului!? Un studiu făcut de Academia Advocacy cu aproximativ 2 ani în urmă arăta că mai mult de jumătate dintre parlamentarii perindaţi pe parcursul celor cinci legislaturi de după 1990 nu au depus nicio iniţiativă legislativă în calitate de autori, iar Parlamentul a fost în toate legislaturile o maşină de vot a Guvernului. Acel studiu conchidea că parlamentarii din zonele mai dezvoltate sunt cel mai puţin interesaţi de problemele alegătorilor lor. S-a discutat mult pe această temă, propunându-se soluţii dintre cele mai diverse (Parlament cu o singură Cameră, reducerea numărului de parlamentari, introducerea votului uninominal) pentru a responsabiliza politicienii faţă de cei care i-au trimis în Parlament. În actuala legislatură, judeţul Bihor are 4 senatori şi 10 deputaţi (cu unul mai mult decât în legislaturile anterioare) în Parlamentul României şi trei (din 35 câţi are România) reprezentanţi în Parlamentul Europei. În fiecare din precedentele 4 legislaturi (trei normale şi una - 1990/1992 - scurtă), Bihorul a avut câte 13 reprezentanţi în Parlament. Oare câţi dintre aceştia au conştiinţa împăcată că au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru cei care i-au votat, folosind doar pentru aceasta toate privilegiile derivând din statutul de demnitar? I-am putea analiza la rând pe fiecare, poate vom face acest lucru în altă împrejurare, acum ne vom mulţumi să amintim câteva împrejurări ciudate care au trezit ecouri la vremea lor. Îmi vine în minte incidentul din urmă cu 4-5 ani, când, la frontiera de stat, a fost reţinut un deputat (cu vechi state în Parlamentul României), care, la adăpostul paşaportului diplomatic oferit de Statul Român, încerca să introducă ilegal în ţară… un portbagaj de "legitimaţii de maghiar"; un ales declara presei centrale prin 2002 că a fost ademenit cu tot felul de excursii în străinătate pentru a vota într-un anume fel, dar s-a menţinut ferm pe poziţie, însă, la puţin timp după aceea, tot presa a observat că respectivul a făcut mai multe ieşiri în străinătate, atât el cât şi rudele apropiate; o "anumită parte a presei" ne informa despre un fost parlamentar care încercase să scape de o sancţiune administrativă (amendă aplicată pentru nerespectarea regulilor de circulaţie) tot cu paşaportul diplomatic (pe care l-a păstrat deşi nu mai era demnitar al Statului Român); în octombrie 1996, aflam din "România liberă" despre copilul unui parlamentar care a dat admitere la Cluj şi a intrat la Oradea (în condiţii de autonomie universitară) şi exemplele ar putea continua. Aşadar, este lesne de înţeles de ce ideea de alegeri anticipate n-a prins niciodată la noi, deşi în fiecare legislatură au fost momente de criză la nivelul administraţiei centrale. Acum, pe fondul evenimentelor ciudate din ultimele 3 luni, este posibil orice (în litera şi spiritul Constituţiei, dar nu numai).