De fiecare dată când se dă publicităţii câte o făcătură botezată "sondaj", orice om de bun simţ nu-şi poată reprima o întrebare de tipul: "Sunt românii oare atât de masochişti, să-i mai susţină spre a ajunge la putere tot pe aceia care i-au înşelat făţiş doar cu promisiuni demagogice?" Întrebarea este retorică şi, chiar dacă nu aşteaptă răspuns, se impune un scurt comentariu, dată fiind şi împrejurarea că pe această cale se obţine o reprezentare distorsionată a realităţii, în condiţiile în care se dorea o caracterizare cât mai fidelă, în parametri reprezentativi, a societăţii româneşti la momentul sondării. Pe lângă anomaliile manifestate prin tentativele de intoxicare sus-menţionate, un efect secundar semnificativ al fenomenului "sondaje de opinie" constă în faptul că a impus pe prima scenă politică a ţării actori de tipul Alin Teodorescu, Vasile Dâncu (ca să nu-i mai pomenim pe mult mai numeroşii afini ai "Puterii portocalii" din această categorie), care, asemenea antemergătorilor sindicalişti, pe numele lor pământeşti Ciorbea şi Mitrea, au fost recompensaţi pentru "merite deosebite", fiind propulsaţi direct în fruntea administraţiei pulice centrale. Tehnica manipulării prin sondaje a evoluat de-a lungul timpului, astfel că pe parcursul perioadei de maturizare a lui "stupid people" (estimată de către un clasic, "până nu demult" în viată, la 20 de ani) am fost intoxicaţi cu mijloace precum cuprinderea în chestionarele adresate repondenţilor doar a întrebărilor care îi avantajau pe cei care se dorea să iasă avantajaţi (în fond a celor care mijloceau plata sondajului către instituţia care îl efectua). Apoi, marja de eroare se însuma - ca şi cotă procentuală - la acela care se dorea să fie beneficiar. De asemenea, cota procentuală finală a celor care "trebuiau să scadă", obţinută în urma centralizării răspunsurilor, era diminuată sistematic (de regulă, prin "tema de sondaj", formulată de solicitant, se stabilea un plafon maxim care nu trebuia în nici un caz depăşit de către anumite formaţiuni sau persoane), diferenţele fiind repartizate relativ proporţional celorlalte entităţi, având grijă ca "faliţii noştri" să-şi primească "binemeritatul supliment". În timp, au fost create şi întreţinute artificial persoane şi entităţi care să capteze interesul şi curiozitatea electoratului, inducându-se astfel o voită reprezentare a realităţii, prin aceea că erau proiectate în faţa opiniei publice presupuse virtuţi ale unor entităţi mai puţin cunoscute, care n-au avut ocazia să-şi erodeze imaginea în viaţa publică, singurul lor rost fiind acela de "a părea mai bune" decât cele notorii în acel câmp de interes, care prin cota de încredere dobândită deveneau periculoase pentru cei care doreau să nu piardă puterea. Pentru exemplificare putem menţiona cazul ApR-ului, care, deşi înainte de alegerile din 2000, "rupea gura târgului" prin ascensiunea fulminantă în sondaje (în noiembrie 1999 într-un sondaj real efectuat pe stradă în Oradea, aproape 50% din intenţiile de vot se orientau către ApR) n-a obţinut 5% din voturi şi n-a intrat în Parlament. Tot în acest scop a fost înfiinţat în 2004 Partidul Unităţii Naţiunii Române (care se dorea să se identifice în opinia publică cu redutabilul PUNR de odinioară, îngropat de actualul deputat PD Valeriu Tabără şi colaboratorii săi, sub coordonarea unui personaj intrat în folclor sub numele "şarpele cu ochelari"; unii spun că şi PNG este creat şi întreţinut în prim-plan tot cu acest scop. În cazul PNG situaţia este însă mult mai complexă, despre acest "fenomen" şi liderul său vom spune mult mai multe cu un alt prilej. Ca multe alte aspiraţii ale omenirii, democraţia s-a dovedit, parcă mai mult ca oriunde în România, ca fiind o himeră. Ne aducem aminte despre Divanurile ad-hoc, despre "Plebicistul" (cităm din Nenea Iancu) pentru aprobarea monarhiei constituţionale şi evimentele premergătoare puse la cale de "monstruoasa coaliţie" (prima dintre ele). În perioada interbelică din secolul trecut, spiritul democratic al alegerilor este bine caracterizat de un personaj al lui Tudor Muşatescu din "Titanic vals" care susţinea că "… sunt alegeri libere, adică fiecare votează cu cine vrea, iar din urnă iese… cine trebuie". După război, în regimul "democraţiei populare", alegerile erau caracterizate prin teoria, atribuită lui Stalin, cum că: "Nu contează cine cu cine votează, important este cine numără voturile". Mai târziu, a apărut calculatorul, care multe poate el "să îndrepte". Acum în spatele fiecăruia dintre candidaţii care se prezintă pentru a cere votui electoratului se află armate de "făuritori de imagine" şi de multe ori grupuri de interese nelegitime care nedezinteresat finanţează mult prea costisitoarele campanii, aşteptând, în schimb, "gesturi de recunoştinţă". Ce vor mai născoci oare "brokerii de imagine", pentru ca rezultatele alegerilor libere materializate prin vot secret şi "liber exprimat" să fie pe placul democraţiilor occidentale, pe care ni le-am fixat ca modele şi în faţa cărora parcă prea uşor se înmoaie genunchii noştri?