Statul indiferent trebuie să devină Stat responsabil (I)

Munca, în general şi munca productivă, în special, adică cea care produce valori de întrebuinţare, valoare şi plusvaloare (valoare adăugată), stă la baza oricărei societăţi, iar gradul de participare a populaţiei apte de muncă la procesul muncii determină mărimea acestora. O ţară cu un grad mic de ocupare a populaţiei apte de muncă nu are şanse de dezvoltare, pentru că venitul său naţional, în loc să fie direcţionat spre investiţii, va trebui să fie direcţionat pentru întreţinerea populaţiei inactive, adică cea care nu participă la procesul muncii şi la producerea de bunuri, ci doar consumă - pensionarii, copiii, şomerii, femeile casnice, persoanele cu handicap etc. De aceea, statul, cu instituţiile sale, este cel chemat să asigure condiţii pentru ca populaţia aptă de muncă să fie cuprinsă în procesul muncii într-un grad cât mai mare, în primul rând, în sfera activităţilor productive (industrie, agricultură, construcţii), precum şi a unor servicii cu caracter productiv (cercetarea ştiinţifică, proiectare, prelucrare intermediară şi finisare, mecanizarea lucrărilor de construcţii, mecanizarea agriculturii, transportul mărfurilor şi persoanelor, servicii sanitar-veterinare de producţie şi selecţie a animalelor, servicii care apără şi menţin starea sănătăţii oamenilor, gospodăria comunală, alimentaţia publică, turismul, depozitarea şi conservarea produselor agro-alimentare etc). Există, deci, o paletă largă de activităţi care, dacă ar fi sprijinite de stat, ar putea absorbi un număr mare de oameni apţi de muncă. Recensământul populaţiei din 2011 a scos la iveală o situaţie îngrijorătoare, alarmantă privind gradul de ocupare a populaţiei apte de muncă în România. Astfel, dintr-un total de 19.043.767 de locuitori, erau cuprinşi în procesul muncii doar 4.248.300 oameni, adică 22,3 % dintre care în sectorul privat - 3.308.800, iar în cel bugetar - 944.500, ceea ce înseamnă că 22,3% dintre cetăţenii ţării trebuie să "ducă în spate" 77,7% de oameni care nu muncesc, lucru practic imposibil, motiv pentru care statul a fost nevoit să recurgă la împrumuturi împovărătoare, adevărate lanţuri de gâtul generaţiilor viitoare. Pentru a se ieşi din această stare intolerabilă toate forţele politice trebuie să conlucreze şi, într-un efort colectiv, călcându-şi pe orgolii, să găsească soluţii de rezolvare a acestei probleme.  Astfel, parlamentarii trebuie să elaboreze legi care să încurajeze dezvoltarea economică, iar guvernul să orienteze fondurile, cu precădere, spre acele ramuri şi sectoare economice care şi-au dovedit viabilitatea şi care au piaţa de desfacere asigurată, investigând şi posibilităţile de pătrundere pe alte pieţe externe care, din logici greşite, au fost neglijate (ex. piaţa de est şi cea afro-asiatică). În acelaşi timp, statul însuşi poate crea noi locuri de muncă, prin investiţii în infrastructură (şosele, autostrăzi, aerodromuri, porturi, calea ferată etc.), spre a asigura accesul şi afluirea mărfurilor, atât din exterior spre interior, cât şi invers. Pentru atragerea investitorilor (străini şi indigeni), legislaţia fiscală va trebui să prevadă facilităţi fiscale mai multe şi mai consistente, iar nivelul taxelor şi impozitelor trebuie astfel stabilit încât partea care rămâne întreprinzătorilor să poată asigura continuarea şi dezvoltarea activităţii economice, respectiv creşterea numărului de locuri de muncă. Impozitarea şi taxarea exagerată a muncii constituie o politică eronată, deoarece aceasta nu numai că nu duce la creşterea fondurilor sociale (pensii, şomaj, sănătate etc.), ci, dimpotrivă, la diminuarea acestora, prin practicarea pe scară extinsă a muncii la negru (fără contracte), care nu este fiscalizată. Încurajarea activităţilor meşteşugăreşti, prin revitalizarea formelor asociative de muncă, ar constitui o bună oportunitate de creare de noi locuri de muncă, în special pentru persoanele cu handicap şi aceasta până când mai există o brumă de meseriaşi în ţară.

(Va urma)