Acest slogan rezumă în mod precis și cât se poate de ferm o problemă la ordinea zilelor noastre, care trebuie tratată cu multă responsabilitate și cu deosebită celeritate, căci pomenile sociale fac mult rău țării, frânând dezvoltarea societății, munca fiind prima condiție pentru dezvoltarea societății omenești, dar și pentru existența ei. Orice națiune care ar înceta să muncească s-ar condamna singură la pieire. Pentru a putea trăi, oamenii trebuie să producă, adică să muncească.

 

De aceea, trebuie, de urgență, să se spună STOP! pomenilor sociale, parazitismului, nemuncii, lenei și indolenței. Toți oamenii apți de muncă trebuie să-și câștige pâinea cea de toate zilele prin muncă. Nici o fărămitură de pâine fără muncă, iar unde să se muncească este, har Domnului, destul. Voință și dorință să fie. Astfel, fermierii din agricultură, producătorii industriali, constructorii, transportatorii, serviciile, turismul, adică toate sectoarele economice active, se plâng de lipsa brațelor de muncă, în timp ce statul român, prin politica sa socială, încurajează nemunca, trândăvia, lenea.

Se pot întâlni pe străzi, prin parcuri, indivizi sănătoși, apți de muncă, în floarea vârstei, care, acasă la țară, au părinți cu gospodării și pământ nelucrat, dar preferă să “fie liberi ca pasărea cerului” decât să se întoarcă la locurile de obârșie și să se apuce de lucru.

O altă categorie o constituie cei care, în schimbul unor “prestații în folosul obștii” care constau, mai mult, în lucrări de curățenie și întreținere a localității, primesc ajutoare de la primării, deși nu lucrează decât 2-3 ore pe zi; și acelea de mântuială, sub îngăduința celor ce sunt puși să-i supravegheze și să-i coordoneze. Alții își “procură “ certificate medicale, care să-i scutească de eforturi fizice, dar ajutoarele sunt plătite, fără ca cineva să verifice veridicitatea acestor certificate medicale. O categorie aparte o formează cei ce, chipurile, ar dori (cu ardoare) să muncească, dar nu-și găsesc locuri de muncă pe placul lor, adică unde să se muncească puțin pe bani mulțI; deși aceștia, se pare, că nu prea se pricep la nimic și nici nu prea au chef de muncă.

Neconcordanța dintre cerințele pieței muncii și oferta de forță de muncă dată de școli și universități, are drept rezultat o altă categorie, aceea de “ șomeri cu studii superioare “, dar aici o parte din vină o poartă părinții și studenții, care nu s-au orientat spre acele specializări ce le-ar putea oferi șanse mai mari pentru a-și găsi un loc de muncă la terminarea studiilor.

 O categorie specială și numeroasă de întreținuți social o constituie romii, cărora nu le place să lucreze în mod organizat, după un program șI sub comanda cuiva, preferând muncile ocazionale de doar câteva ore pe zi. Pentru aceștia trebuie gândit un program special de pregătire profesională în meserii specifice (tinichigerie, cărămidărie, instrumente musicale, împletituri, îmbrăcăminte specifică, căldări, burlane, diverse unelte agricole simple ca sape, greble din fier șI din lemn, coșuri etc, etc) și să fie sprijiniți în încropirea unor mici ateliere în cadrul comunităților de romi, în care o parte din aceștia să poată lucra sau mici cooperative meșteșugărești. Pe de altă parte, dintre romi s-au ridicat mulțI intelectuali, care ar putea să-i îndrume și să-i sprijine în formarea unor mici societăți comerciale cu profile specifice, producția acestora fiind destinată pieții. Dar cel mai mult ar trebui ca aceștia să se implice în educarea lor, pentru a-i scoate din starea de incultură în care, încă, se mai găsesc.

De asemenea, astăzi în România sunt mulți romi cu averi uriașe, care ar putea să-I sprijine mai mult pe confrații lor săraci, să le construiască case, să le introducă lumină electrică, apă, căldură etc, să le asigure mobilier, aparate de uz casnic, iar copiilor televizoare etc. Romii trebuie să se ajute mai mult între ei, astfel ca și romii săraci să fie scoși din starea de promiscuitate în care trăiesc. Nu este vorba aici de o discriminare ci de rezolvarea unei probleme care de mult timp, nu-șI găsește leacul, rezolvarea și nici nu se întrevede o posibilă rezolvare într-un viitor previzibil.

În România este atât de mult de lucru că, în mod normal, nimeni n-ar trebui să rămână în afara unei activitățI umane. Avem munți, păduri și dealuri golașe care o iau la vale, așteptând să fie reîmpădurite, avem râuri care trebuie îmblânzite, pentru a nu provoca catastrofe și pierderi de vieți omenești, avem terenuri arabile supuse degradării, fiindcă nu sunt lucrate de ani de zile, avem șosele naționale și drumuri regionale de construit și de întreținut, avem sate care încă sunt în evul mediu sub aspectul dotărilor și confortului (canalizări, apă potabilă în casă, baie și toaletă etc).

În mod sigur unii ar sări ca arși dacă aș îndrăzni să sugerez revenirea la o practică “comunistă”, aceea de a se organiza “tabere de muncă” unde să fie atrași cei ce doresc să muncească, darn nu-și găsesc locul de muncă dorit sau visat, pe moment. Aici ar învăța cum se câștigă banii, pâinea cea de toate zilele. Toți cei apți de muncă trebuie să muncească, iar pomenilor sociale trebuie să li se pună punct. Unde să se muncească este, har Domnului, până peste cap. Inițiativa, organizarea, coordonarea și voința lipsesc cu desăvârșire. Poate se va găsi totuși, cineva care “să ia taurul de coarne” și să urnească lucrurile din loc, să-i urnească pe cei comozi, pe cei nehotărâți, pe cei ce “așteaptă luna de pe cer” pe cei ce se complac să paraziteze pe spatele altora, pe cei ce fac nazuri și refuză ofertele, pe motiv că nu sunt retribuite corespunzător pretențiilor lor etc. Unii vor salarii mari cu muncă puțină, cât mai puțină, dacă se poate, deloc. Atâta timp cât la târgurile organizate pentru ocuparea locurilor de muncă rămân multe oferte nesolicitate de participanți, nu se poate spune că în România este criză de locuri de muncă. În zilele noastre este din ce în ce mai greu să găsești un meseriaș care să efectueze anumite lucrări de reparații la instalațiile sanitare, electrice sau de altă natură. Trebuie să se insufle sentimentul că a munci nu este o rușine, că “meseria este o brățară de aur”. A nu munci șI a parazita este, întradevăr, o mare rușine, dar și o mare boală socială.

În concluzie: este stringent necesară punerea în concordanță a planurilor de școlarizare, cu cererea de forță de muncă pe perioade medii și lungi de timp; este și mai stringent necesară reînființarea școlilor profesionale și școlilor medii tehnice, dotate corespunzător, care să scoată meseriași cu înaltă calificare; trebuie încurajată și calificarea la locul de muncă.