A avut România un învăţământ preuniversitar performant? Atâta timp cât la olimpiadele internaţionale elevii români ne plasau întotdeauna între primele cinci naţiuni înseamnă că învăţământul românesc nu era unul depăşit. De către cine?

A afirma că doar inteligenţa nativă este suficientă, an de an, fără antrenamentul învăţământului, este ori rea intenţie, ori ceaţă pe ochi. La nivel de cultură generală şi de profesie au făcut faţă românii emigranţi? Indiferent unde şi la ce nivel, de la muncitor la universitar? Nicăieri, niciodată, nu s-au simţit complexaţi în raport cu omologii lor din ţările în care au emigrat. Aşadar? Asta pentru că erau antrenaţi şi cât se poate "îndopaţi" cu informaţii. Pentru semidocţi informaţiile generale şi modelele de a gândi sunt egale cu cunoştinţe inutile. De fapt, ele formează modul de a gândi al omului. Informaţiile de tip tehnic "faci asta", "apoi asta" etc. sunt de tip meserie, de tip aplicativ, iar informaţiile abstracte, generale ordonează gândirea şi o performează.
Cum stăm astăzi? La facultăţi vin tineri din ce în ce mai agramaţi, mai lipsiţi de cultură, mulţi dintre ei nu cunosc informaţii elementare de cunoaştere generală până şi de istorie şi geografie, cu un mod de a gândi propriu oamenilor neşcolarizaţi. Orice universitar vă poate dovedi acest lucru. An de an nivelul scade. Este mai mult decât îngrijorător, pentru că apoi nu mai poţi scoate din ei specialişti competitivi. Este în joc însăşi viitorul naţiunii. Aceasta datorită scăderii cantităţii de informaţii, scăderii clarităţii informaţiilor şi a coborârii treptate a nivelului pretenţiilor în şcoală. În spatele acestei prăbuşiri stă abandonul profesoratului de către absolvenţii performanţi şi demotivarea cadrelor didactice rămase, din cauza salarizării ruşinoase. Ei bine, pe fundalul acestor realităţi la ce asistăm? La o propagandă demnă de o Internaţională Comunistă, de punere la zid a "ştachetei" pretenţiilor didactice şi a "suprapromovării" cantităţii de informaţii predate. De către cine? De către neprofesionişti, de către oameni din afara sistemului. Este uşor să găseşti codaşi care să strige "ura!". Dar în materie de performanţe nu au dreptul moral de a vorbi decât performanţii şi profesioniştii. Repetenţii şi codaşii îşi au locul lor.
În dezamăgirea umilirii salariale şi sub presiunea opiniei publice manipulate pe faţă de către TVR, specialiştii, cei care cunosc cu adevărat lucrurile, vor tăcea. Ce urmează? Trebuie să devenim căpşunarii Europei? A existat cândva un plan Valev. Vă mai aduceţi aminte? Urma să devenim tarlaua lagărului socialist. Azi nici măcar tarlaua nu o mai avem. Viitoarele generaţii de români vor emigra din loc în loc, prin Europa, primăvara la semănat, vara la căpşuni, toamna la dovleci? Singurul lucru ce le-a mai rămas românilor este şansa instruirii competitive. Cine vrea să le refuze acest lucru? Adevărul învăţământului românesc porneşte de la demotivarea cadrelor didactice. Niciun popor din lume şi niciun partid politic, oricât de ordinar demagogic ar fi fost, nu şi-a permis să ţină dăscălimea, ca nivel de venit, în vecinătatea cerşetorilor şi femeilor de serviciu. Avem noi azi cele mai nevolnice partide politice din istorie?
Revenind la propaganda antişcolarizării românilor, la promovarea ideii de şcoală pentru retardaţii mintal, de către TVR1, trebuie să arătăm că o generaţie poate fi distrusă şi ratată în 10 ani. Ea nu va mai fi apoi în stare să crească decât copii şi nepoţi troglodiţi. În 10 ani acest popor poate fi transformat în popor integral de căpşunari. Responsabilitatea este enormă. Pe termen lung putem vorbi despre ratarea definitivă a viitorului acestui popor. Nu dezastrul economic, la un moment dat, poate sugruma social un popor, ci nivelul său de pregătire, calitatea şcolarizării. Să ne amintim diferenţa dintre învinşii în ultimul război mondial şi învingătorii lor. Care-i diferenţa dintre Germania şi Rusia? Cred că problema învăţământului este cea mai importantă problemă a românilor de azi. De aceea ea nu trebuie lăsată la discreţia celor din afara sistemului. Ea trebuie abordată serios de profesionişti, de cei mai buni profesionişti ai ţării, printr-un plan de perspectivă a învăţământului românesc. Ce semeni aceea culegi, dar şi cât semeni atâta culegi! Oricum, orientarea reformei învăţământului românesc, care trebuie să fie înspre creşterea pretenţiilor, a calităţii şi cantităţii informaţiilor, a disciplinei elevilor şi profesorilor, ar duce la creşterea performanţei absolvenţilor. Cu cât antrenamentul este mai dur şi sudoarea mai multă cu atât creşte performanţa şi numărul performerilor. Cu cât comoditatea şi lenea sunt mai prezente cu atâta performanţele scad, iar eşecurile sunt mai frecvente.

Reforma în direcţia scăderii pretenţiilor va duce în viitor la promisiuni politice de tipul "vom lupta ca până în clasa a XII-a toţi elevii să ştie să scrie". Dar pentru ridicarea ştachetei trebuie atrase în sistem vărfurile promoţiilor de licenţiaţi. Pentru a-i atrage este nevoie de salarizare corespunzătoare. Acesta este punctul zero al reformei învăţământului românesc. Fără rezolvarea punctului zero, toate vor rămâne poveşti demagogice şi electorale. Există în ţara aceasta instituţii responsabile pentru viitorul acestui popor? Este o întrebare retorică, dar dureroasă...