Iată că aflăm, după câteva zile de isterie, că presupusul asasin de la Roma a fost nevoit să rămână în Italia din cauza birocraţiei româneşti. Şi mai aflăm că victima nu a fost violată, cum s-a afirmat anterior. Ceea ce nu înseamnă că e mai puţin moartă sau că Mailat ar putea fi mai puţin vinovat. Sunt, însă, doar două din detaliile care spun multe despre realitatea scoasă la suprafaţă de oribilul asasinat.

Nu era nevoie de o asemenea nefericită întâmplare pentru a vedea că avem autorităţi întotdeauna depăşite de orice situaţie sau că, la noi şi aiurea, există politicieni şi ziarişti ce au nevoie vitală de scandalurile din care-şi trag seva infectă a voturilor şi a tirajelor. Ca de obicei în situaţiile delicate, oficialii români s-au întrecut în bâlbe şi reacţii întârziate: şeful statului s-a trezit după trei zile, vreme în care premierul s-a gândit să le vâre italienilor valori româneşti pe nas, ca ei să nu mai simtă mirosul puradeilor ce-i trag de mânecă. Mai practic, dandiul pripăşit la Externe, după fugitivele cariere de istoric civico-demitizant şi de liberal ex-europarlamentar, s-a trezit vorbind despre batalioanele disciplinare ale nelegiuiţilor ce-ar trebui trimişi să mărşăluiască prin deşertul egiptean. Au omis, însă, cu toţii să răspundă la câteva întrebări de bun simţ. De ce nu avem, de luni de zile, un ambasador într-o ţară înţesată de români, în legătură cu care existau din primăvară semnele unor tensiuni majore? De ce i s-a spus lui Mailat că procedura eliberării foii consulare durează o lună, fapt ce l-a determinat să renunţe la întoarcerea în ţară? Ce vom face cu nemernicii pe care ni-i trimit italienii acasă? Nu cumva, într-o situaţie similară, se va vedea că majoritatea românilor visează ţigani cocoţaţi pe piramide?
Presa italiană s-a inflamat, extremiştii de dreapta s-au băgat în seamă, primarul socialist al Romei şi-a sporit capitalul electoral cu retorica anti-românească, iar guvernul Prodi a adoptat, în premieră pentru Uniunea Europeană, o măsură excepţională, în baza căreia a început expulzarea acelor români socotiţi un pericol pentru siguranţa publică a peninsulei. Mai mult, sprijinul acordat Italiei de Comisia Europeană, dincolo de avertismentul privind evitarea discriminărilor, creează un precedent. Ministerul de Interne britanic studiază decretul italian şi reacţia Comisiei, luând în calcul eventuale măsuri similare împotriva comunitarilor indezirabili. Faptul că libera circulaţie, prezumţia de nevinovăţie şi alte valori democratice esenţiale sunt în pericol să devină literă moartă e un semn că Europa nu se simte prea bine.
Deschizând graniţele, UE a importat nu doar lucrătorii români ce produc, de pildă, 1% din PIB-ul italian, ci şi problemele unei societăţi profund dezechilibrate şi prost gestionate. Un exemplu sunt cei doi euro cheltuiţi pe persoană, anual, de 15 ani încoace, pentru integrarea ţiganilor. Exportând probleme nerezolvate, precum a acestora, ne căpătăm, acum, belelele binemeritate. Care puteau fi anticipate de când românii plecaţi la muncă peste hotare pompează miliardele de euro ce-au amortizat tensiunile sociale şi dificultăţile economice interne. În schimb, nu li s-a dat decât tradiţionalul circ ieftin, menit să-i atragă la urne. În locul măsurilor concrete şi eficiente, procedăm heirupist, de ochii lumii, în speranţa că neputinţa va fi mascată, în continuare, de gălăgie. Din păcate pentru ei, italienii nu ne pot fi un exemplu prin modul în care au reacţionat: de la dramatizarea excesivă a poveştii şi transformarea găinarului ucigaş în monstrul violator, până la anatemizarea unei comunităţi întregi şi gargara xenofobă a celor ce-au tolerat, ani la rând, taberele de nomazi de la periferia marilor oraşe. Nici Comisia Europeană nu se arată mai brează, vicepreşedintele său, Franco Frattini, mărturisindu-şi, ieri, involuntar, confuzia: „Adevărul este că, dacă nu avem, deocamdată, pregătită o soluţie, nu înseamnă că barăcile trebuie să rămână în picioare".

Avem un cadavru, cum procedăm? În momentul de primă emoţie, toată lumea a profitat pentru a-şi arunca părerea cu mânie, iar nuanţele şi semnele de întrebare au fost excluse. Generalizările şi excesele ar trebui înlocuite cu soluţii, pentru că nu am asistat decât la un episod dintr-un coşmar ce se poate amplifica. Atunci va fi prea târziu.