Istoria statelor mici, ca întindere teritorială și număr de populație, pe care destinul istoric le-a plasat la interferența intereselor unor mari puteri, evoluează între democrație și dictatură, între libertate cucerită de oameni politici patrioți idealiști și „libertatea” impusă de marile puteri din preajma lor.

 

Când fac afirmația de mai sus mă gândesc la națiunea noastră și a celei cubaneze, și, implicit, istoria lor din ultimii 150 de ani. Până la urmă, suntem de origine latină, cu caracteristici mentale și comportamentale asemănătoare. Românii, după 1918/19, prin făurirea statului național unitar și votarea unui set masiv de reforme modernizatoare, au instituit, în perioada interbelică, o democrație după modelul vest-european. Totuși, una „originală”, o împletire între firava democrație a anilor 1848-1914 din România Mică și dorința de perfecționare a acesteia, prin eforturile unei noi generații de oameni politici. Dătătorii de ton vor fi tineri școliți în țară și străinătate. Democrația interbelică a eșuat prin regimurile autoritare carlist (1938-1940) și antonescian (1940-1944) - ultimul manifestat în condiții excepționale de război. Totuși, interesant, în întreaga perioadă 1938-1944, obiectivul central al guvernelor a fost menținerea sau refacerea integrității teritoriale a țării și a unei suveranități minime. Un sacrificiu, aș zice de acceptat, pe fondul unor eforturi materiale, umane, inclusiv pe linia restrângerii libertăților omului, mai ales, din păcate, a evreilor. Ocuparea țării noastre de către Armata Roșie din 1944 creează premisele instaurării treptate a unui alt tip de democrație, comunistă, după model sovietic. Cu multe rele și cu unele mai puțin rele, mai ales când avem în vedere emanciparea economică a masei oamenilor săraci, democrația populară a dat o șansă de afirmare materială și culturală unei părți însemnate a poporului nostru. Anii ’80 ai secolului trecut, ca urmare a exceselor regimului ceaușist, au dus la auto-torpilarea democrației „bunăstării materiale”, căderea regimului și trecerea spre „democrația originală” iliesciană. Decăderea economică și morală a țării în ultimii 30 de ani ne-a adus la sărăcirea majorității cetățenilor, emigrarea tinerilor în Occident, decădere demografică severă, acapararea economiei de către multinaționalele din Occident, crearea unei pături de români îmbogățiți care se afișează drept singurii depozitari ai noii democrații veritabile. Individualismul capitalist ia locul egalitarismului comunist, ciocoii vechi zămislesc ciocoi noi prin copii, nepoți, neamurile și amantele lor.

Cei care cunosc istoria Americii, atât cea de sorginte anglo-franceză (SUA și Canada), dar și latino-americană, în cazul nostru a Cubei, pot depista aceleași faze în evoluția democrației central și sud-americane ca în spațiul românesc. Este un decalaj doar la nivelul timpului istoric.

 Cuba sfârșitului secolului al XIX-lea - prima jumătate a secolului al XX-lea a fost colonie spaniolă, apoi nord-americană. Chiar dacă sclavajul negrilor a fost abolit la un moment dat (1886), libertatea oamenilor de rând se reducea la dreptul de a protesta față de exploatarea unei elite politice autohtone restrânse numericește, sprijinită de capitalul nord-american. Acum apar intelectualii cubanezi idealiști care prin scrieri și acțiuni politice contribuie la trezirea sentimentului național al masei cubanezilor: Jose Martin, Maximo Gómez, Antonio Maceao, Calixto Gorero. A doua fază a războiului anti-spaniol de eliberare a Cubei (1895-1898) se încheie cu invadarea insulei de către SUA, Spania fiind înlocuită de nord-americani. Prin „Amendamentul Platt” în Constituția insulei se consfințește juridic dependența Cubei de SUA. Guvernările militare încep să se impună în fruntea țării. Când autocrația acestora ridică masele sărace, SUA nu întârzie să ocupe, din nou, Cuba, desigur „la cererea” guvernului de la Havana (1906). Perioada interbelică din istoria Cubei este marcată de dictaturi militare (gen. Gerardo Machado și col. Carlos Mendieta, - 1925-1930, 1934-1936) și lovituri de stat gen Federico Loredo Brü (1936). Între aceste excese dictatoriale răzbat momente de democratizare autentice, când Ramon Grau San Martin, ca președinte provizoriu, înfăptuiește o serie de măsuri progresiste (ziua de muncă de 8 ore pentru muncitori, autonomie universitară, constituirea Ministerului Muncii - septembrie 1933). În acest context apar primele forme de organizare politică și sindicală a muncitorilor (1925 - Partidul Comunist din Cuba, 1939 - Confederația Oamenilor Muncii). În toată această perioadă trusturile și concernele nord-americane se înstăpânesc definitiv, profiturile acestora fiind externalizate în totalitate, procesul de industrializare a țării blocat. Alături de această realitate, majoritatea oamenilor simpli sufereau din cauza exploatării și sărăciei.

După al Doilea Război Mondial, în 1952, generalul Fulgencio Batista instituie un regim dictatorial. Interesant este faptul că generalul amintit se afirmase ca om politic cu idei revoluționare când, în septembrie 1933, îl găsim în fruntea „răscoalei sergenților”, care răstoarnă regimul dictatorial Machado, facilitând venirea la putere a democratului Ramon Grau San Martin. Ce metamorfoză în evoluția politică a lui Batista, de la idei revoluționar democratice la dictatură! Oare Ceaușescu nu a evoluat la fel? După o scurtă perioadă de liberalism aproximativ (1965-1971), când va înfiera dictatura Gheorghiu-Dej, nu trece treptat la o dictatură duală alături de „savanta de renume mondial”? Cu alte cuvinte, preludiul unei dictaturi presupune o perioadă scurtă de democrație? Fără să forțez nota, democratul liberal Cîțu începe să își manifeste pornirile dictatoriale, din moment ce ne obligă să credem că țara este copleșită de bunăstare, de creștere economică, liniște și pace? Revenind la Cuba, în anii dictaturii Batista (1952-1959) țara decade economic și moral. Economic este acaparată de multinaționalele nord-americane, care impun salarii de mizerie pentru marea masă a cubanezilor. Mai mult, se ajunge acolo încât Cuba devine un fief al prostituției generalizate. Femeile și fetele cubaneze, ca să își întrețină familiile, sunt obligate sa facă prostituție cu acceptul soților și părinților șomeri! Curse directe de avion New York - Miami - Havana aduceau zilnic bărbați americani la cazinourile din Havana pentru distracții pe bani puțini. Acestea au fost cauzele care determină nașterea mișcării de rezistență anti-batista și anti-americană condusă de tânărul avocat Fidel Castro. 

Pe fondul răscoalei studenților și militarilor naționaliști, armata revoluționară cucerește provincie după provincie, la 1 ianuarie 1959 Fidel Castro și comandanții săi intrând în Santiago de Cuba și Havana, revoluția anti-imperialistă ieșind învingătoare. Dictatorul Batista și acoliții lui se refugiază in SUA. Guvernul Fidel Castro (16 februarie 1959) declanșează un set de măsuri democratice, inclusiv naționalizarea plantațiilor de trestie de zahăr, fabricile, mijloacele de transport și instituțiile de asigurări aparținând monopolurilor nord-americane, dar și a proprietăților burgheziei autohtone. În paralel, se iau măsuri sociale, se decretează învățământul gratuit, separarea școlii de biserică ș.a. Ca urmare SUA finanțează intervenția contra-revoluționară a emigrației cubaneze de la „Playa Girón”, care eșuează lamentabil. Apoi, o serie de atentate împotriva lui „Il Lider Maximo” (Fidel Castro) orientează inițiala democrație burgheză castristă (după model mexican) spre o „democrație comunistă”. URSS, interesată să aibă un cui în coastele rivalei SUA, se va oferi să sprijine material și militar o Cubă comunistă.

Regimul Fidel Castro va deveni treptat comunist, cu toate excesele derivate din modelul sovietic. Treptat, optimismul național-democrat al cubanezilor, care, inițial, au sprijinit regimul castrist, va face loc unei rezistențe față de democrația castristă. După prăbușirea URSS și a lagărului socialist, Cuba nu va mai beneficia de subvențiile materiale și bănești din partea acestora. Prin dispariția fizică a lui Fidel Castro se rupea orice legătură cu revoluția burghezo-democratică a anilor 1952-1959. Urmașii lui Fidel Castro vor încerca să își mențină puterea prin măsuri tot mai dictatoriale, într-o țară flămândă, fără servicii sociale minime, săracă și terorizată. Pe acest fond, propaganda nord-americană va prinde tot mai mult, ducând la greve, demonstrații de masă, apeluri la revoltă, devastarea magazinelor, incendierea unor clădiri publice, inclusiv ale administrației locale și serviciilor de siguranță națională. Pasul următor va fi penetrarea Cubei de către serviciile secrete nord-americane şi a statelor din America Centrală controlate de SUA (Costa Rica, Guatemala, Honduras, Panama, Nicaragua, Mexic). Mai repede sau mai târziu, Cuba socialistă îşi va încheia epoca „democraţiei de tip sovietic”. Vor reveni în ţară emigraţia batistă, emigrația anti-castristă, monopolurile nord-americane îşi vor revendica vechile proprietăţi naţionalizate în anii 1960-1961. Se vor găsi oameni politici noi care să preia conducerea ţării, recrutaţi din emigraţia cubaneză, nord-americană, dar şi dintre urmaşii comuniştilor locali trecuţi în barca „Unchiului Sam”. După entuziasmul eliberării de sub comunism, vor veni vremuri poate mai grele decât în timpul, cel puţin de început, al guvernării Fidel Castro. Prostituţia va deveni un mod de trai, atât în plan politic, cât şi la nivelul femeilor şi fetelor recunoscute pentru frumuseţea și temperamentul lor. Ca în timpul dictatorului Batista, soţia şi fetele vor munci ca „venere de răspântie” pentru a-şi susţine material soţii, copii şi părinţii. Oare aşa va fi? Ca la noi în România, unde realităţile economice au dus la masiva emigrare a tinerilor (aproximativ 5 milioane), româncele fiind cele mai numeroase „practicante ale celei mai vechi meserii”, din vestul european până în Japonia. Având în vedere viitorul politic apropiat al Cubei, îndrăznesc să sugerez îmbogăţiţilor noştri postdecembrişti nişte obiective în planul afacerilor. Cum majoritate a cubanezilor de rând, născuți și crescuți în comunism, nu cunosc legile economiei capitaliste, Cuba poate fi o zonă de externalizare a capitalurilor îmbogățiților noștri. Desigur, capitalurile obținute din furt. În loc să-i cheltuiască în mod neproductiv în Costa Rica, Republica Dominicană, pot să îi investească profitabil. În felul acesta, capitalul românesc, care nu mai are șansa afirmării în țară, să reînnoade, timid și măcar în parte, ofensiva capitalului nostru în „lumea a treia” după planurile lui Ceaușescu. Aviz „pretenilor”: Udrea, Băsescu, Videanu, Berceanu, Bivolaru, Dimitriu, Hrebenciuc, Năstase, frații Păunescu, Tăriceanu, Corneliu Stoica, Adrian Severin, Dinescu etc. Nu pomenesc bihoreni de-ai noștri, care intră în categoria celor amintiți mai sus, pentru că se știu ei. Udemeriștii mai vechi și mai noi, pe lângă „economiile” făcute din muncă cinstită, mai pot să-și completeze investițiile din ajutoare primite din Anya Orszag. Sunt curios dacă Cuba va evolua politic după această schemă intuitivă?!