Aşa cum Elisabeta Pop mărturisea în prima parte a materialului dedicat Teatrului Românesc la Oradea, una dintre problemele cu care s-a confruntat teatrul în România anilor '90 a fost libertatea prost înţeleasă. Şi acest lucru s-a reflectat, inculsiv la Oradea, printr-o schimbarea frecventă a directorilor de teatru, astfel încât nicio viziune nu avea asigurată o continuitate.

La începutul anilor 1990, directorul Teatrului de Stat, Mircea Bradu, avea conştiinţa lucrului bine făcut. Şi asta se reflecta inclusiv în calitatea de necontestat a Festivalului de Teatru Scurt.

"Prima dată am venit în Oradea la FTS, în 1991. Un festival de mare anvergură, unde trupele invitate au aveau posibilitatea să stea pe toată perioada festivalului. Noi eram din Chişinău, teatrul Eugene Ionesco şi atunci am luat primul meu premiu, pentru rolul Emilia din "Hei, oameni buni", de William Saroyan, în regia lui Petru Vutcărău", îşi aminteşte Elvira Platon Rîmbu. Se lansează în România, câştigă premii, se remarcă, dar pentru că Teatrul Eugene Ionesco refuză propunerea de a se stabili din Basarabia în Bucureşti, îşi dă demisia. Elvira Platon era ofertată deja de Teatrul Nottara. Întârzie şi pierde postul. Doar pentru an, i s-a spus, aşa că decide să dea concurs la un teatru din Ardeal, unde avea posibilitatea de a-şi corecta accentul. „Eu doar pentru o stagiune am venit. Când mă uit în urmă nu-mi vine să cred. Toate visele mele, tot ce-mi doream să fac..." Sunt puncte de suspensie care o urmăresc şi acum. Pentru că, de mai bine de 20 de ani, Elvira Platon Rîmbu stă cu bagajele făcute. "Am rămas pentru că m-am măritat. Dar îmi doream să plec. A fost o perioadă urâtă în care se schimbau directorii, la un an, la doi ani. Nu veneau regizorii mari să monteze, era totul haotic. Şi un frig de care nu vreau să-mi amintesc. La fiecare spectacol credeam că dăm lovitura. Munceam nopţile, dar teatrul ăsta tot timpul s-a împărţit între cele două secţii, cu spaţiile, cu tot. Şi din cauza asta spectacolele erau "călduţe". Singurul lucru pe care l-am făcut a fost să mă salvez, să-mi salvez rolul", a spus Elvira. Cariera Elvirei Platon Rîmbu a fost marcată de regizorul Petru Vutcărău, alături de care a realizat tranziţia de la ingeună la roluri de compoziţie. Deşi a fost şi rămâne un nume emblematic pentru Teatrul din Oradea, Elvira joacă din ce în ce mai rar, pentru că nu se regăseşte în spectacolele propuse. Are privirea îndreptată spre Vest, şi în timp ce încă mai speră că va veni vremea când bagajul făcut îşi va lua zborul, se implică în proiecte private, de la teatru în pub, la cursuri de teatru pentru copii şi adulţi. În plus, Elvira mai are un vis de împlinit: Acela de a înfiinţa propria şcoală de teatru.

Viaţa i-a dat o familie cu care se mândreşte şi care-i întăreşte convingerea că plecând din Basarabia a făcut ce trebuia: şi-a educat copiii, şi nu oricum. A investit şi investeşte în studiile lor, iar Remus Rîmbu studiază vioara la Viena. În schimb, Oradea nu i-a oferit niciodată acea efervescenţă pe care doar marile centre culturale o au. A încercat să fie ea însăşi schimbarea pe care o doreşte.

 

Şi atunci, s-a lovit de Sistem...

R: Aţi fost director artistic al teatrului, care este viziunea cu care aţi început mandatul?

E.R. Am fost director artistic între anii 2002-2009, cu intermitenţă, pentru că mi-am dat demisia o dată, nu reuşeam să găsesc un limbaj comun cu conducerea. Când m-am întors, am făcut-o la cererea trupei. Mi-am dorit un program aşa cum au teatrele mari, cu un repertoriu echilibrat, bine stabilit, cu îmbunătăţirea trupei, prin workshopuri, prin actori noi. Când am venit eu în teatru eram două actriţe tinere şi jucam tot. Am avut stagiune în care din şase premiere am jucat şase şi era dificil la un moment dat să intri aşa dintr-un rol în altul. Mi-am dorit să se umple sălile. Să aduc regizori de calibru.

R: Cât aţi reuşit să faceţi din ce v-aţi propus? Care au fost impedimentele din acea perioadă?

Cu mine a început adusul regizorilor mari la Oradea, primul a fost Mihai Mănuţiu, cu "Intrusa". Apoi au venit nume ca Victor Ioan Frunză, Alexandru Dabija. Într-o stagiune mi-am propus să aduc doar regizori străini. Am avut un regizor din Georgia, altul din Rusia. Dar eu sunt o perfecţionistă şi lucrurile nu au ieşit cum am visat. Gândiţi-vă că atunci când m-am întors am găsit un teatru cu vistieria goală. În plus, perioada de directorat a coincis cu mutarea la Casa de Cultură a Sindicatelor, trebuia să convingi publicul să vină la spectacole. Şi ca director artistic depinzi tot timpul de manager şi de contabilă.

R: Practic lipsa fondurilor a fost principala problemă?

E. R. Atunci când nu eşti înregimentat politic este foarte greu. Au fost perioade în care te duceai şi cerşeai bani de la Consiliul Judeţean pentru un festival, sau trebuia să ai o deplasare în străinătate şi nu aveai bani de transport. Să umbli cu cerşitul pe la uşa fiecăruia te oboseşte şi doare.

R: Cum aţi reuşit să faceţi faţă? Cum aţi reuşit să înregistraţi succese?

Au fost zile în care nu apucam să parchez maşina acasă, deşi locuiam pe Alecsandri şi repetam la Casa Sindicatelor. Acuma mi-a spus fiica mea cât de mult i-am lipsit în perioada aia. Pentru că nu aveam bani de traducător, făceam şi pe translatorul pentru regizori, şi cu actorii şi la ateliere. Eu am jucat foarte puţin cât am fost director, ca să nu se supere actriţele şi atunci când în sfârşit jucam, fiica mea nu-mi spunea cât de mult îi lipsesc. Ştia că imediat voi renunţa să mai joc. Plângea noaptea, dar nu mi-a spus de frică să nu mă facă să renunţ.

Când l-am adus pe Victor Ioan Frunză la Oradea, toată lumea mi-a spus nu, că va fi greu, este un regizor mare şi este scump. M-am ambiţionat şi mi-am asumat, l-am adus. "Nevestele Vesele din Windsor" a fost un mare succes, un spectacol premiat, care a adus vizibilitate actorilor. Dar atunci am ajuns şi eu în spital, la propriu. Aveam nevoie de bani pentru onorarii, pentru scenografie, numai pianul electronic a costat 1.000 de euro. De câte ori aflam ce ne trebuie şi cât costă, mi se mărea ficatul cât ziua de mâine. Atunci m-am implicat personal în obţinerea banilor şi am avut noroc cu o sponsorizare de la Ford.

Ca o părere personală, orice directorat trebuie să ţină cinci, şapte ani, nu mai mult. Pentru că directoratul te uzează. Eu am făcut câteva lucruri bune pentru teatru şi pentru trupa asta. Apoi a venit rândul altora. Acum am revenit în clădirea teatrului, sălile sunt pline, slavă Domnului, este cald iarna, vara ai aer condiţionat, e o plăcere să fii în teatru. Acum duce Daniel Vulcu greul. Sunt sigură ca va obosi şi el, apoi va veni altul, aşa este normal şi firesc.

Îşi îndeplineşte Teatrul din Oradea, la ora actuală, rolul de a educa publicul?

Se încearcă mult. S-a început cu musicalurile pe care le-a adus Daniel, cu dramaturgia contemporană. Poate că acum ar trebui să ne întoarcem un pic spre clasici, lipsesc nordicii, lipseşte dramaturgia americană. Ce ar fi greu de înţeles la "Nora" de H. Ibsen? Faţă de dramaturgii contemporani? Uite, împotriva acestui curent sunt eu, când iese spectatorul şi se întreabă despre ce a fost vorba. Ştii cum e cu teatrul? Toată lumea vrea să iasă bine. Şi regizorii, şi directorii, şi actorii. E ca reţeta de prăjitură, ţi se dau şase ouă, vine regizorul, vine scenograful, pui zahăr, untul spumă, ai distribuţia, şi la un moment dat scrie "şi făină cât cuprinde". E, aici e misterul teatrului. Ca să te bucuri de un rol, trebuie să ai un text care "să-ţi vină foarte bine", un scenograf bun, un regizor bun, un partener de scenă bun, colegi buni, niciun ingredient să nu fie greşit. Şi când se întâlnesc toate astea... cam cu atâta rămâi într-o carieră. Nimic mai mult.

A consemnat Andreea COSTEA

Va urma.