În Philippica a noua, Marcus Tullius Cicero face această afirmaţie: "Viaţa celor morţi se află în amintirea celor vii". Afirmaţia este certificată de peste 2000 de ani de oricare dintre noi, care am pierdut una sau mai multe fiinţe dragi, căci, cum spunea Ilie Miniat, nimic nu-i mai sigur ca moartea.

Într-o împrejurare atât de sigură, nişte fiinţe gânditoare numite oameni sunt înclinate să mediteze pe tema scurgerii timpului, aflată în complementaritate cu ceea ce este sau ar putea fi etern în existenţa lor pământeană. Plasate într-o continuitate unitară, cele două repere sunt analizabile din prisma raportului creaţie-creator. În Sfânta Scriptură, Creatorul este Dumnezeu, iar creaţia (creatura) este omul. Acolo, raportul divin-uman este amplu dezbătut atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament. În cazul nostru, al oamenilor, raportul creaţie-creator se dezvoltă adesea prin abstractizarea noţiunilor, devenind, prin interpretare, raportul dintre etern şi perisabil, care i-a preocupat mai cu seamă pe poeţi, mereu conştienţi că prin condiţia lor umană sunt supuşi procesului de perisabilitate, dar prin aceea de creatori rământ eterni.  Păstrând proporţiile, am asociat întotdeauna profesorii cu creatorii de artă, de poezie, căci, asemenea acestora, dascălii ard în procesul creaţiei de caractere. De aceea, ori de câte ori moare câte un profesor, trecând, deci, pe poarta veşniciei, îmi vin în minte acele versuri care evidenţiază eternitatea creatorului. La un an de la plecarea dintre noi a distinsei mele colege de şcoală şi de breaslă, Florica Ungur, profesoară de limba latină, mă duce zilnic gândul la distihul elegiac al lui Ovidius din "Amores", 1, 14, 41-42, prin care poetul latin, ca şi creator în ipostază umană, se simte muritor, perisabil, în timp ce din perspectiva actului creato este conştient că se înscrie în eternitate: "Ergo etiam cum me supremus adederit ignis/ vivam, parsque mei multa superstes erit." ("Chiar dacă şi pe mine mă va fi mistuit focul ultim (rugul funerar) voi trăi, şi mare parte din mine va fi supravieţuitoare."). Aceeaşi idee apare la Horatius, în "Epilogul" său, care este Oda a XXX-a din "Cartea a treia". Distincţia dintre perisabil şi eternitatea creaţiei, de care poetul este pe deplin conştient, apare chiar din primele versuri: "Exegi monumentum aere perennius/ regalique situ pyramidum altius,/ quod non imber edax non Aquilo impotens/ possit diruere aut innumerabilis/ annorum series et fuga temporum./ Non omnis moriar multaque pars mei/ vitabit Libitinam;..." ("Am terminat un monument mai durabil ca arama, mai înalt decât construcţia regală a piramidelor, pe care nu l-ar putea distruge nici ploaia care macină tot, nici vântul violent sau şirul fără număr al anilor şi goana vremurilor. Nu voi muri de tot şi mare parte din mine va evita moartea; ...").  Florica Ungur a lucrat la Oradea într-o echipă de profesori excepţionali de limba latină, care, dacă i-am lua separat, ar fi oricare primus inter pares (primul între egali). Dar, deoarece în jurul ei s-a închegat echipa omogenă de la Colegiul "Mihai Eminescu", ea fiind cea mai veche, o considerăm acum pe ea prima inter pares. Subsemnatul, concuram cu acea echipă la olimpiadele judeţene de limba latină şi selectam, în spiritul de fair-play al clasicismului antic, pe cei mai buni elevi care să reprezinte judeţul la olimpiada naţională de limbi clasice, fie că acei elevi erau de la Beiuş sau de la Oradea, iar premiile şi menţiunile veneau an de an, uneori chiar şi de la confruntările internaţionale.  Pe prietena noastră, Florica Ungur, am petrecut-o pe ultimul drum, anno Domini 2011, în ziua luminoasei sărbători a Schimbării la Faţă, în prezenţa a trei dintre apostolii Săi: Petru, Iacob şi Ioan. Sfântul apostol şi evanghelist Ioan era numit  de Mântuitorul "ucenicul meu iubit". Mutatis mutandis, toţi cei care i-au fost elevi Floricăi Ungur erau consideraţi de ea ucenicii săi iubiţi. Ştiu acest lucru din discuţiile pe care le-am avut cu ea de multe ori şi întotdeauna se mândrea cu ecenicii ei iubiţi şi vorbea cu admiraţie despre ei.  Dacă atunci, illo tempore, când cei trei apostoli erau martorii Schimbării la faţă a Mântuitorului pe Muntele Tabor, iar Petru putea spune "Doamne, bine este nouă să fii aici." (Matei, 17,4), noi nu putem decât să rugăm pe cel care a plâns pentru Lazăr, prietenul Său, şi lacrimi de întristare şi de milostivire a vărsat pentru Dânsul, să primească şi lacrimile noastre pentru prietena noastră, Florica Ungur, care nu va muri de tot pentru că viaţa celor morţi se află în amintirea celor vii, a ucenicilor ei din sălile de clasă, prin care va trăi mereu, dar şi prin cei care au ascultat şi vor asculta de acum înainte acea voce armonioasă, vox canora, cum spunea acelaşi Cicero, pe care l-au predat cu pasiune atâţia ani.

Prof. Teodor RIF, Beiuş