Vom continua tema prezentată săptămâna trecută, care are ca şi punct de pornire dispozitivul Deciziei cu nr. 432 din 17 iunie 2021, prin care Curtea Constituţională a constatat faptul că - “dispozițiile art.8 alin.(5) tezele a doua și a treia din Legea nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite sunt neconstituționale”, însă, azi vom aborda problemele de natură practică.

Pentru, practicienii dreptului, însă şi pentru consumatori, Decizia Curţii Constituţionale, este una care produce importante consecinţe juridice, dar ea nu blochează definitiv procedurile declanşate privind darea în plată, ci mai de grabă le limitează, fiind înlăturată prezumţia absolută, care funcţiona pentru consumatorul căruia în faza de executare silită îi era vândut imobilul cu destinaţie de locuinţă.           În prezent, prin raportare la Decizia cu nr. 432 din 17 iunie 2021 a Curţii Constituţionale, şi acest consumator va trebui sa respecte condiţiile instituite de art. 4 aliniatul 1 indice 1 Legea 52 din 2020.           Astfel, în sarcina consumatorului fiinţează două prezumţii absolute, mai precis, se prezumă ca fiind caz de impreviziune, dacă: pe durata executării contractului de credit, cursul de schimb valutar, aplicabil în vederea cumpărării monedei creditului, înregistrează la data transmiterii notificării de dare în plată o creştere de peste 52,6% faţă de data încheierii contractului de credit şi dacă pe durata executării contractului de credit, obligaţia de plată lunară înregistrează o creştere de peste 50% ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă. În susţinerea constituţionalităţii acestor prevederi legale, Curtea Constituţională a apreciat faptul că - “Curtea reține că o creștere a cursului valutar de peste 50% reprezintă o abatere de la obișnuitul unor fluctuații valutare” (paragraf 33 prima teză) şi faptul că - “Cu privire la consistența temporală a diferenței de curs valutar, Curtea reține că menținerea pe o durată de 6 luni a diferenței de 52,6% dintre cursul actual și cel existent la data încheierii contractului de credit relevă un caracter constant, continuu, ireversibil al fluctuației, care, așadar, nu este una temporară/ circumstanțială/ particulară. Nu este rolul Curții să stabilească dacă această perioadă trebuia să fie mai mare, ci doar de a se asigura că este o perioadă rațională și care previne arbitrariul” (paragraf 35). Un element salutar este faptul că instanta de contencios constituţional a stabilit modalitatea de aplicare pentru trecut a prevederilor Legii 52 din 2020, evidenţiindu-se - “Curtea observă că, potrivit noului cadru normativ, fluctuațiile valutare de peste 52,6% reprezintă impreviziune, astfel că instanțele judecătorești nu mai au competența de a decide ele însele dacă sau în ce măsură fluctuația valutară poate fi calificată drept impreviziune. Întrucât legea a reglementat, pe calea unei definiții legale, o prezumție absolută de impreviziune, instanța judecătorească trebuie să o aplice în consecință”, fiind evidenţiat în continuare - “Prin urmare, Curtea reține că noua reglementare nu încalcă exigențele de calitate a legii, din moment ce este comprehensibil faptul că se aplică și acelor contracte de credit în raport cu care, anterior intrării în vigoare a noii legi, instanțele judecătorești au considerat ca nefiind neîntrunite condițiile impreviziunii sub imperiul vechii reglementări” (paragraf 39).