În data de 16 septembrie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reunită fiind în cadrul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, legal constituit, a pronunţat Decizia nr. 40/2024, general obligatorie, prin care a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. 6533/3/2022 şi, pe cale de  consecinţă a dispus: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 39 alin. (1) şi (4) raportat la art. 6 lit. a), b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, la stabilirea nivelului maxim de salarizare aflat în plată pentru funcţii similare nu se poate ţine seama de drepturile salariale recunoscute altor salariaţi prin hotărâri judecătoreşti definitive prin care au fost interpretate şi aplicate norme legale cu aplicabilitate generală, dacă respectiva interpretare a fost ulterior invalidată printr-o decizie obligatorie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dezlegarea unei chestiuni de drept”. Decizia pronunțată, fiind una de importanță maximă, pentru litigiile declanșate care vizează stabilirea drepturilor salariale la nivelul maxim de salarizare aflat în plată pentru funcţii similare. Ceea ce este modificat față de soluția anterioară pronunțată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, și despre care am făcut vorbire în cadrul unui articol anterior, mai precis Decizia 80 din 2023, pronunțată tot de către Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, este faptul că nu se mai pot invoca de către reclamant în susținerea cererii, hotarările judecătorești de care au beneficiat alți colegi, dacă modalitatea de interpretare a prevederilor legale stabilită prin aceste hotărâri judecătorești a fost infirmată de deciziile obligatorii pronunțate de către ÎCCJ. Dacă este să facem o scurtă trecere în revistă, ne vom aduce aminte de faptul că prin Decizia cu nr. 80 din 2023, ÎCCJ stabilea: „În interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale”. Ultima decizie pronunțată, obligatorie, va limita acțiunile reclamanților, din perspectiva temeiului de drept, în sensul că doar acele hotărâri judecătorești vor putea să fie avute în vedere, ca și modalitate de intepretare a prevederilor legale, care nu au fost infirmate de hotărârile ÎCCJ pronunțate în procedurile Recursului în interesul legii și Dezlegării unor chestiuni de drept.