Reacţiile liderilor de partid, perdanţi la aceste alegeri, pot contura portretul psihologic al anumitor tipuri de politicieni. Spre exemplu, Gigi Becali îşi asumă înfrângerea electorală, ba chiar are îndoieli cu privire la capacităţile sale de-a înţelege politica. Chiar mai mult, declară că se retrage din politică, nu mai dă bani la filiale, dar rămâne şef PNG. Cu alte cuvinte, mă retrag, dar nu la mine acasă, ci pe banca de rezerve. Stând pe tuşa politică, Becali va aştepta momentul în care va putea reintra în meciul politic. Omul ştie când trebuie să se facă mic în faţa opiniei publice şi asta dă bine. Ca sa te recalibrezi şi să ajungi din nou sus, trebuie sa renunţi la orgoliu şi aroganţă, doar în felul acesta poţi urca din nou treptele puterii.

Acelaşi stil îl aplică şi Traian Băsescu. Cine şi-l mai aduce aminte pe Băsescu, cel din opoziţie, cât de omenos şi sincer putea să pară? Chiar şi acum, de când e tartorul puterii în România, mai oferă câte-un zâmbet cumsecade şi modest, de om simplu, om fără putere. În felul acesta mergi direct la sufletul celor mulţi, pozând din când în când a om normal şi lipsit de putere. Puterea are ceva în sine arogant şi sfidător, iar românii sunt hipersensibili la acest fapt. Corneliu Vadim Tudor reacţionează diferit. Nu renunţă la orgoliu şi nu se recunoaşte niciodată învins, chiar dacă toate evidenţele i-o arată. Aici liderul naţionalist îşi trădează o anumită inabilitate politică. Nu ştie să se facă mic. Pierde uneori simţul realului. O anumită grandomanie îl face să nu-şi accepte dimensiunile reale. Pentru un intelectual şi-un poet, această slăbiciune este cumva scuzabilă, dar pentru fişa postului de animal politic este mai mult decât dăunătoare. Cultura şi ideile te ridică uneori deasupra, dar te fac de multe ori să pierzi aderenţa cu realul, mai ales dacă ai şi apetit poetic. Apare nevoia unei închipuiri şi megalomania de-a sfida datele concretului. Orice om care a gustat din fructele ideilor şi ale culturii a simţit mai mult sau mai puţin beţia spirituală pe care ţi-o dau acestea. Ceea ce este un lucru extraordinar, doar că principiul conform căruia tot timpul când se câştigă ceva se şi pierde ceva funcţionează perfect. E cazul şi lui C.V. Tudor. La un moment dat, tribunul uită de scopuri şi de direcţiile pragmatice şi îşi contemplă spectacolul propriei personalităţi, savuroase ce-i drept. În schimb, aşa ceva nu i se poate întâmpla nici lui Becali, nici lui Băsescu, indivizi sută la sută înscrişi în real.

Politica retoricii, a doctrinelor şi a ideologiilor a pierdut teren în faţa pragmatismului. Nu cred că i s-a pus cruce. Nimic nu piere cu adevărat pe lumea aceasta, totul se transformă. Rămâne de văzut dacă se vor putea naşte lideri care să îmbine pragmatismul politic cu idealurile politice. Aici am avut şi avem un vid politic total, spre deosebire de partea cealaltă, a liderilor pragmatici, flexibili şi oportunişti, de care n-am dus niciodată lipsă, pentru că pepiniera lor este mereu plină doldora.