Ştirea despre reîntoarcerea Monei Muscă tulbură marile conştiinţe ale neamului. În special pe cele care au pus umărul garnisit cu epoleţi la sprijinirea "regimului de tristă amintire". Aşa cum m-au dezgustat minciunile şi autoapărarea Monei Muscă, aşa mă dezgustă acum pleiada de cavaleri ai moralităţii ieşită pe centura televiziunilor pentru a mai trage o copită bine ţintită lustraţiei şi PD-L. Ultimul o merită din plin.

Discuţia momentului nu mai e cazul Muscă, ci prestaţia unui partid care se bate în pieptu-i de aramă că ţine cont de criteriile societăţii civile şi al cărui şef neoficial a condamnat comunismul. E vorba de negarea principiilor şi de lipsa de consecvenţă. PD-L a dat o nesperată muniţie adversarilor politici care, fără nicio tresărire, le caută colegii-culcuş unor colaboratori şi securişti, precum Carol Dina (PRM), Miki Şpagă (PSD), Ioan Ghişe (PNL) sau Rodica Stănoiu (PC). Drept sau nedrept, Mona Muscă nu trebuie să candideze din simplul motiv că decredibilizează un întreg demers.
Cazul Muscă a fost disecat până la ultima fibră şi s-a construit un consens în ceea ce priveşte lipsa acelei lacrimi salvatoare. A căzut nu doar de sus, ci atât de zdravan, încât şi-a fracturat coloana vertebrală lipsă. Ea nu poate fi reconstituită nici măcar de chirurgi vestiţi ca Stolojan şi Stoica. Asta-i situaţia, iar resemnarea e cel mai bun panaceu. Sunt de acord că prin comparaţie cu murdăria care ne înconjoară, Muscă a plătit. Doar prin comparaţie însă, ceea ce nu este suficient pentru acea parte a electoratului sensibilă la asemenea chestiuni. Tardiv, dar s-a retras din Parlament. E singura care a făcut un astfel de gest. Colegul ei Quintus, a cărei prestaţie în slujba Securităţii e măsurabilă în dosare de dimensiunea cărămizilor, nu a făcut un gest similar la vremea respectivă, la fel, Ioan Ghişe, care se înghesuie moralist pe toate ecranele. Ce să mai discutăm despre Carol Dina, Marcu Tudor sau Rodica Stănoiu, care-şi lăfăie nestingheriţi securismul în fotoliile parlamentare. Şi mai vor încă. Ca Dan Voiculescu, care-şi negociază la sânge un colegiu în Bucureşti. Prin comparaţie, repet, Muscă e de-a dreptul nevinovată. Dar asta-i problema? Că sunt şi alţii, că vor mai fi? Că există ticăloşi mai mari? Nu interesează acum cazul particular al Monei Muscă şi dacă e drept sau nedrept ceea ce i se întâmplă. Aşa cum, nu interesează nici măcar dacă va fi sau nu un parlamentar mai bun decât mulţi dintre cei care şi-au anunţat candidatura. Ceea ce interesează este că prin reintrarea ei în politică, adversarii înverşunaţi ai deconspirării şi ai lustraţiei, toţi cei care s-au luptat să distrugă CNSAS-ul, să arunce în derizoriu nevoia de moralitate şi curăţire a clasei politice şi a societăţii, în general, au căpătat un nesperat balon de oxigen.
Rânjind cinic, ei fac nu doar demonstraţia inutilităţii condamnării comunismului şi a desecretizării arhivelor, dar au prilejul să-şi acopere propriul rahat. Adică, propriii securişti care vor figura pe liste. Să dea semnalul revenirii în forţă a nomenclaturiştilor. Mai mult, printr-o duplicitate îndelung exersată, ei îndeamnă PD-L s-o lase pe Muscă să candideze, condamnând în acelaşi timp gestul. O condamnare globală, evident, care loveşte în esenţa demersului acestor trei ani. PD-L nu avea nevoie de o asemenea expunere mediatică negativă în prag de campanie. Unul dintre argumentele partidului pentru a fi votat era exact poziţia acestuia faţă de lustraţie, faţă de punerea la zid a regimului comunist şi faţă de desecretizarea arhivelor naţionale şi ale SRI. Liderii PD-L vituperau împotriva coaliţiei 322, acuzând-o că a pornit sarabanda suspendării preşedintelui şi a izolării partidului din motivele de mai sus. Iată ce declară Emil Boc în 19 aprilie 2007: "Totul a început de la demersurile care vizau prezentarea condamnării comunismului, oferirea către CNSAS a peste două milioane de dosare pentru deconspirarea foştilor ofiţeri de securitate, pentru deconspirarea foştilor băieţi deştepţi cu afaceri ilegale, evident, aceste lucruri deranjând cei care erau de cealaltă parte a baricadei, aceştia s-au solidarizat pentru a pune la punct suspendarea politică a preşedintelui României".

Reintroducerea Monei Muscă în politică, de chiar susţinătorii unui astfel de demers, îl neagă, îl transformă în ipocrizie şi politicianism. Adică, în exact ceea ce acuzau duşmanii politici că ar fi fost. Pentru PD-L lucrurile sunt şi mai grave, fiind vorba de o chestiune de principiu şi de consecvenţă.