Crimele şi violurile infractorilor români din Italia radicalizează din nou discursul politicienilor italieni împotriva etnicilor noştri. Se vorbeşte de un Holocaust împotriva românilor. Degeaba ne revoltăm acum, ca români, că suntem discriminaţi şi invocăm drepturile omului şi apartenenţa noastră la U.E. Exodul masiv al românilor spre Italia s-a făcut atunci când România nu era o ţară membră a Uniunii Europene.

Dintre toate celelalte ţări UE, la vremea aceea, Italia era singura destinaţie ospitalieră pentru forţa de muncă românească. Banii câştigaţi de românii din Italia, iar ulterior şi de cei din Spania, au ţinut bugetul nostru în picioare. Acesta a fost durul tratament pe care Italia „fascistă", "mussoliniană" l-a aplicat bieţilor românaşi, locuri de muncă bine plătite, mai ales în comparaţia cu penuria din ţară. Nu neagă nimeni faptul că Italia a avut de câştigat din acest supliment masiv de forţă de muncă românească. Interesul era satisfăcut de ambele părţi.
Strecurătoarea fiind prea largă, acolo au ajuns şi o grămadă dintre fruntaşii mediului infracţional românesc. E firesc ca Italia să reacţioneze dur, iar reproşul faptului că pentru cei puţini de-o anumită etnie trebuie să plătească întreaga comunitate etnică este unul pur emoţional. Dacă mâine în România ar apărea o suită de infracţiuni făcute de maghiari sau de altă etnie, cu siguranţă că-n sânul opiniei publice s-ar naşte sentimente xenofobe şi şovine la adresa întregii etnii. E uşor în teorie să invoci principii ale democraţiei şi ale logicii, însă marea masă de oameni simpli e condusă de reacţii emoţionale şi nu de principii de drept. Un singur principiu funcţionează neperturbat, oriunde: pentru cei puţini vor plăti mereu cei mulţi. Acest principiu stă la baza oricărei crize, inclusiv cea economică prin care trecem.
Statul român n-a fost în stare să ofere nici locuri de muncă avantajoase românilor cinstiţi plecaţi în Italia şi nici puşcării ermetice pentru infractorii ajunşi acolo. Cu alte cuvinte, statul român n-a avut nicio responsabilitate, a pasat-o statului italian, iar acum sare la modul cel mai demagogic cu putinţă în apărarea românilor de acolo.
Soluţia întoarcerii în ţară pe care o preconizau discursurile politicienilor, pe vremea când economia duduia a minciuni, e demult moartă. Nu ne rămâne decât să protestăm energic prin tot felul de petiţii şi să facem multe emisiuni pe tema aceasta, pentru a dezbate (popor mai iubitor de dezbateri ca al nostru mai rar) la nesfârşit o altă criză.

În concluzie, prea ne vrem noi cu sacii-n căruţă fără să mişcăm un deget. Dacă n-ar fi venit această criză mulţi dintre cei care au strâns ceva cheag prin ţările calde ar fi continuat să vină să investească-n ţară, în imobiliare şi construcţii. Cum criza a lovit cel mai tare în cele două domenii, visul multora de întoarcere s-a prăbuşit, dar şi speranţa statului român că poate înghiţi bani la buget, pentru care n-a creat nici cele mai mici condiţii. Ne putem păcăli pe noi la nesfârşit, dar vremea scadenţei politicilor de stat iresponsabile, de după 1990, a şi venit deja.