Pentru toţi politicienii români retrogradarea în opoziţie este prilejul unei sulemeneli morale. Practic se produce o revirginare, se coase la loc himenul politic şi se defilează din nou pe trotuar în speranţa atragerii de noi ştampile aducătoare de voturi. Tot discursul de opoziţie a celor care odinioară au fost tartorii puterii capătă un ton civic, protestatar cetăţenesc.

E interesant să-l vedem acum pe Adrian Năstase acuzându-l de tendinţe autoritariste pe Traian Băsescu, după ce patru ani cât a fost prim ministru a făcut o obsesie în a controla totul, în special mass media. Nu e mai puţin adevărat că Adrian Năstase nu greşeşte atunci când îi face portretul lui Traian Băsescu. Toţi au dreptate când e vorba de celălalt, în ţara asta e uşor să ai dreptate, mai greu e să faci dreptate. Absenteismul tot mai ridicat nu pare a fi o soluţie, dar nici votul se pare că nu rezolvă nimic. Practic votul dat spre un candidat are următoarea finalitate concretă. Candidatul cu pricina ajunge, să zicem, în funcţie. Cu alte cuvinte acelui om i se schimbă viaţa datorită acelui vot, şi i se schimbă în bine. Românii au ajuns să voteze nu întru binele lor, cum ne predică teoria votului democratic, ci înspre binele candidaţilor care se realizează în viaţă, dimpreună cu familiile şi prietenii lor.
De fapt acest absenteism are la bază şi un alt fenomen. La ora aceasta nu mai există partide de masă, partide ale căror doctrină, ideologie să se identifice cu masele. Există o ruptură totală între mase şi partide. De aici fireasca dezinteresare a oamenilor exprimată prin absenţa de la vot.
Nemaiexistând o legătură naturală între popor şi partide, lumea politică devine o lume paralelă care ajunge să mai însemne doar formal ceva, în fapt fiind lăcaşul parveniţilor. Dacă România n-ar fi legată azi la circuitele europene ar avea toate datele pentru o implozie care cine ştie dacă nu ar duce spre o dictatură. Adevărata sancţiune aceasta ar fi, dar din fericire pentru politicieni, UE veghează şi la păstrarea formelor democratice.
În acelaşi timp veghează şi la statutul nostru de semicolonie pe care l-am îmbrăţişat cu o euforie şi-o lipsă de discernământ rar întâlnite în istorie. Un ultim caz care a scos la lumină acest statut al nostru este cel al concesionării resurselor petroliere maritime din recent dobândita Insulă a Şerpilor. Ruptura între cele două Românii stă la baza explicaţiilor privind vânzarea de după 1990 a resurselor subsolului.
Discuţiile legate de acest caz provocă o reacţie emoţională inutilă. Atunci, în 1992, când s-a semnat contractul, dacă spunea cineva că nu ne vindem ţara era automat stigmatizat drept comunist. Între timp s-a cam vândut toată ţara aşa că nu-şi mai rostul patriotismele tardive. De ce la vremea marilor privatizări din bunul public nu s-au răsculat atât de vehement marii "deontologi" şi politicieni ai ţării? Păi dacă sunt atât de indignaţi de statutul de semicolonie, să propună naţionalizarea, iar dacă nu vor asta, atunci să ne lase cu lamentaţia post festum.

Din moment ce de bună voie şi nesiliţi de nimeni am acceptat cedarea bogăţiilor subsolului, ce rost mai au acum indignările de tip talkshow? Probabil trebuie să crească ratingul TV, singurul lucru care creşte în ţara aceasta de după 1990. Totul se împuţinează şi se strâmtează în ţara aceasta, singurul lucru care se lărgeşte din ce în ce mai tare e gaura din tricolor.