Moto: Pe malurile râurilor Babilonului, şedeam jos şi plângeam când ne aduceam aminte de Sion (Psamul 137).

La zidul Plângerii

Zidul Plângerii (în arabă Hait al-Buraq) este locul cel mai sfânt al evreilor și nu Sfântul Mormânt al lui Iisus Hristos, un lucru ce ar părea de mirare în ochii unui creștin european sau din altă parte a lumi. Există asemănări, dar și mari deosebiri între creștinism și iudaism, sunt religii monoteiste cu credința într-un singur Dumnezeu sfânt, drept, atotputernic și milostiv. Ambele religii se împărtășesc din Scripturile ebraice, din Vechiul testament, dar creștinismul include și Noul Testament, creștinii cred în rai și în iad. Diferența esențială este aceea a existenței, martiriului și învierii lui Iisus Hristos. Creștinii cred că profețiile Vechiului Testament s-au împlinit în persoana Mântuitorului. Per a contrario, iudaismul recunoaște că Isus este doar un profet al lui Dumnezeu, un neasemuit predicator, dar nu acceptă în ruptul capului că Iisus este Mesia sau Mântuitorul, pe care ei încă îl așteaptă. Creștinii cred că Dumnezeu a devenit o ființă umană în persoana lui Iisus Hristos și care și-a sacrificat viața pentru a ne elibera de păcatele noastre, dar iudaismul nu este de acord cu faptul că Iisus era Dumnezeu și s-a sacrificat pentru oameni. Aceste adevăruri mi-au apărut cu atât mai evidente din comportamentul unor ultra-ortodocși de la Zidul Plângerii și de pe stradă care nu se comportau civilizat cu preoții care conduceau grupurile de pelerini, iar copiii îmbrăcați elegant și cu kippa pe cap își acopereau ochii când treceau pe lângă preoți și grupurile de pelerini. Mai aflăm că zidul plângerii este singurul zid ce a mai rămas din măreața construcție a regelui Irod al Iudeii. Istoricul evreu convertit la ideologia Romei, Flavius Josefus, a scris că ridicarea acestor ziduri a durat 11 ani. Sintagma Zidul Plângerii caracterizează cel mai mult destinul poporului evreu, pentru că, vreme de peste 2000 de ani, Zidul Plângerii sau Zidul vestic (HaKotel HaMaaravi, în ebraică) a persistat în inima și mintea, în memoria și speranța oricărui bun evreu din diaspora, trezind nostalgii nesfârșite și speranța reîntoarcerii acasă, cunoscut fiind versul psalmic: De te voi uita, Ierusalime… Cea mai veche menționare despre nețărmuritul atașament mistic al evreilor față de zid datează încă din secolul al IV-lea.

În general, preoții îndrumători au unele rezerve în a-și îndrepta pelerinii români spre Zidul Plângerii, nici nu-i îndeamnă neapărat să vâre bilețele răsucite între pietroaiele acestuia, recomandându-le pomelnicele spre a fi citite de preoții români ori greci din bisericile din Israel, dar pelerinii curioși de propaganda ce se face acestui zid pe canalele oricăror televiziuni din lume insistă să se ducă acolo. Așa am cerut și noi și, din eroare, am nimerit la un zid al plângerii consacrat femeilor, nu bărbaților! Ni s-a atras atenția  că nu am nimerit unde trebuia și, rușinați, am căutat să ne retragem cât mai repede de acolo și să trecem pe lângă garduri despărțitoare și să ne apropiem cu sfială și curiozitate maximă de celebrul zid străjuit de vizitatori din toată lumea, dar mai ales de ultraortodocși din Ierusalim. Cu cât este mai mare kippa de pe creștet, cu atât este mai important în comunitatea religioasă  purtătorul ei, legile alimentare kosher sunt strict respectate, iar în marea zi a Sabatului, toată lumea se abține de la muncă, iar ultraortodocșii nu fac de mâncare, nu călătoresc, nu fumează, nu fac focul în nici o modalitate. Preotul Ciprian ne-a mărturisit că a cunoscut un muncitor român în Israel care era chemat de un ultraortodox în ziua de Sabat ca să apese numai el pe întrerupător pentru a aprinde lumina electrică, pentru că și o simplă apăsare  pe întrerupător ori comutator declanșează o mică scânteie, ceea ce este interzis. Ultraortodocșii provin mai ales din partea de est a Europei, iar în zilele de Sabat mulți bărbați poartă căciuli de blană, mai potrivite pentru iernile rusești decât pentru verile călduroase din Țara Sfântă. Evreimea ultraortodoxă denumită în ebraică haredim are propriul sistem educațional, este refractară oricărui compromis teritorial cu palestinienii, critică încă statul evreu și fiecare sectă are propriii conducători rabinici, dar aceștia locuiesc de regulă în New York și mai rar în Ierusalim. În general, ultraortodocșii nu fac serviciul militar (care este obligatoriu pentru băieți și pentru fete!), nu iau în seamă statul evreu, armata, steagul, Curtea Supremă, fapt ce atrage reacția de dezaprobare a evreimii laice, dar aceasta este criticată de ultraortodocși pentru lipsa ei de religiozitate și pentru stilul laic  decadent de viață. Dărâmarea altui zid, cel al Berlinului, a echivalat cu o rupere de baraj, pentru că în anul 1990, peste 200.000 de evrei au ajuns în Israel, iar în anul 1991, au ajuns încă 170.000.

În medie, anual, au sosit din fosta URSS, câte 60 000 de evrei, astfel că evreii ruși i-au depășit pe evreii marocani, cel mai mare grup imigrant de până atunci. Până în 1998, au mai sosit încă peste 800.000 de evrei din spațiul ex-sovietic, ridicand la peste 3 milioane numărul evreilor născuți în Rusia. Ca atare, au apărut panouri de firme scrise în rusește, alături de cele în ebraică, engleză ori arabă, standurile de presă abundă în publicații de limbă rusă, iar în unele suburbii din Tel Aviv sau Haifa limba curentă este rusa, există un post de radio și de TV în limba rusă, care transmite canalele TV mai importante din Rusia. Noii veniți sunt obligați volens nolens să învețe ebraica. În ciuda acestei situații, pe timpul peregrinărilor noastre în Țara Sfântă, nu am întâlnit grupuri de pelerini din Rusia, pentru că rușii nu primesc viză din partea statului evreu ca urmare a agresiunii Rusiei împotriva Ucrainei. Așa că am întâlnit peste tot grupuri de pelerini români de pe tot cuprinsul țării, iar fostul miner Marius Craivan întâmpina aceste  cete de pelerini din Ierusalim, Haifa, Bethlehem, Marea Galileii, agitând tricolorul și smulgând lacrimi de emoție co-naționalilor bucuroși de aceste minunate întâmplări.

Într-un pliant în limba franceză, rabinul zidului de vest, dl. Shmuel Rabinowits îi roagă pe vizitatori să-și acopere capetele cu kippa, de a nu utiliza telefoanele, de a nu vorbi tare pentru a nu-i deranja pe cei care se roagă și se închină la Zidul Plângerii, iar în timpul sărbătorii de Sabat, sunt  interzise fumatul, scrisul, fotografiatul sau utilizarea telefoanelor în apropierea Zidului occidental, se interzice purtarea unor ținute considerate impudice ori indecente, considerate ofensatoare la adresa celor care se roagă. În pliant, pelerinii și vizitatorii mai sunt rugați să urmeze sfaturile gardienilor, iar donațiile pentru întreținerea și dezvoltarea complexului zidului de vest pot fi depuse la punctele de colectare. Înainte de a ne ruga, eu și fiul meu Theodor, la Zidul Plângerii, ne-am luat fiecare câte o kippa  obligatorie de culoare albă și ni le-am așezat cu stângăcie pe creștet, temându-ne tot timpul să nu ne cadă, fiind foarte mică și ușoară. Zidul Plângerii fiind înalt de peste 15 metri, este construit din blocuri masive din piatră de pe vremea lui Irod, prezentând urme de tencuială din perioada stăpânirilor mamelucilor egipteni și turcilor. Ne-am dus spre stânga spre nord, unde am intrat într-un soi de tunel, iar prin niște ferestre din caldarâm am văzut că zidul se continuă încă vreo 10-15 metri sub pământ, dovadă că, de-a lungul atâtor secole, zidul a fost acoperit de alte construcții. Am ieșit din mulțimea de închinători ultraortodocși care își clătinau capetele spre direcția zidului. Ceva mai încolo, pe partea descoperită a zidului, eu și fiul meu Theodor  ne-am sprijinit fruntea de milenarul mur, mulțumind bunului Dumnezeu că ne-a îngăduit să ne putem ruga într-unul din cele mai sfinte și cunoscute locuri din lume, pentru părinții, bunicii, rudele noastre din România, pentru pace și liniște, regretând din inimă păcatele noastre trecute și prezente și făgăduind de acum încolo o mai mare aplecare spre cele sfinte, atât în Israel, cât și la întoarcerea acasă. (Va urma)

Episodul V poate fi citit aici.