După trecerea avionului peste Briansk şi Kaluga, eroul îndrăgostit se apropie de Moscova Liudmilei sale. Este seara zilei de 4 noiembrie 1957, când o ceaţă groasă s-a înstăpânit peste aeroportul Vnukovo din Moscova. Spre uimirea lui, după ce sunt îndrumaţi spre o pistă mai izolată, echipajul şi eroul nostru observă că nu vine nimeni să-i controleze. Apare un funcţionar al aeroportului Vnukovo, care le relatează că trebuie să decoleze imediat spre Kiev, unde să descarce butoaiele cu eşantioanele de uraniu pur, pentru că aici, pe aeroport, a avut loc o catastrofă.

 

În seara zilei de 4 noiembrie 1957, lângă aeroportul Vnukovo din Moscova s-a prăbuşit aeronava tip Iliuşin l4, cu delegaţia Partidului Muncitoresc Român, din care făcea parte şi Nicolae Ceauşescu. Un membru al delegaţiei române, pe nume Grigore Preoteasa, a decedat în acest accident, ca şi cei trei membri ai echipajului sovietic, Ceauşescu scăpând doar cu câteva vânătăi mai serioase. Gheorghe Gheorghiu-Dej nu s-a dus la sărbătorirea a 40 de ani de la Revoluţia rusă (7 noiembrie 1917 - 7 noiembrie 1957) pentru că era bolnav. S-a stabilit că accidentul a fost cauzat de eroarea echipajului sovietic, care a demarat procedura de aterizare prea devreme, pe timp de ceaţă, iar avionul de tip Iliuşin 14 a atins crestele copacilor, prăbuşindu-se.

Echipajul avionului Antonov 2 este obligat să se întoarcă de unde a venit. Astfel se întoarce eroul nostru de la Moscova fără să-şi fi văzut iubita, dar îi promite, în ultimul sonet, iubitei sale, că va zbura din nou la ea în primăvară, rândurile sale de scrisoare fiind un simbol al atotputerniciei dragostei omeneşti:

,,Tot răul e spre bine, a mea Liudmila/ Mi-am spus la Vnukovo-n aeroport/ Puteam să dăm şi noi al popii ort/ Ca şi românii. Mă cuprinde mila/ Acum când văd cum arde-le feştila... Dar nu-i nimic, armura este gata/ Şi-o cos cu plumb şi pentru-a doua oară/ Pilotul mă iubeşte, parcă-i tata/ Tu să m-aştepţi Liudmila-n primăvară/ Încrede-te în mine, tu eşti fata/ Pe care o iubesc ca prima oară!”

 

Operă poetică de o rafinată ficţiune, dar şi împletită cu elemente de istorie absolut reală, în baza unei documentări solide (autorul Paşcu Balaci fiind şi doctor al Facultăţii de Istorie şi Filosofie din Cluj-Napoca), acest roman epistolar în sonete, intitulat ,,Zborul clandestin al unui rus îndrăgostit, de la Ștei la Moscova și retur”, este poate cea mai reuşită creaţie poetică a lui Paşcu Balaci. Prin dobândirea pentru această carte a Marelui Premiu la Festivalul Internaţional de poezie ,,Lucian Blaga”, de la Sebeş-Lancrăm, în acest an, oraşul Ştei a ajuns să fie cunoscut atât în ţară, cât şi în străinătate, iar cartea apărută în excelente condiţii grafice la prestigioasa editură Şcoala Ardeleană a fost lansată tocmai la Ştei, de ziua acestui oraş.

În sonetele pe teme religioase, Pașcu Balaci se roagă versificând, în cele despre orașul Ștei versifică evocând, adică reamintind ce a fost (quid fuit).

Prin aceste sonete, acest poëta faber transfigurează artistic, înnobilează frumosul oraș Ștei, de la interferența Crișului Băiței cu Crișul Negru, transformate atunci, illo tempore, în perioada 1952-1958, în veritabile văi ale plângerii de către sovietici, „prieteni” noștri până astăzi... Mare înțelepciune conține zicătoarea-proverb ,,Ferește-mă, Doamne, de prieteni...”

Sovieticii au ridicat Șteiul la rangul de oraș, chiar unul frumos, în ciuda apariției unor barăci sau blocuri stereotipe „ca în Siberia, în Urali, Kaucaz sau Krasnoiarsk”, cum afirma colegul meu Mircea Popa, elogiindu-l pe acest as al sonetului care este Pașcu Balaci. Dar urmărind doar scopul lor, ei au uitat să asigure o protecție mai hotărâtă pentru locuitorii Șteiului și ai zonei, spre a fi feriți de „efectele nocive ale iradiațiilor uraniului”, cum observa același distins cercetător, critic şi istoric literar Mircea Popa.

Într-o zi de sărbătoare a Orașului Ștei, cum a fost cea a lansării noii cărţi a lui Paşcu Balaci, credem că prin contribuția sa sonetistică deosebită, localitatea natală a lui Miron Pompiliu se va înscrie pe harta literară și spirituală a Bihorului și a țării cu litere mai îngroșate.

Nu ne-a permis nici timpul, nici spațiul să înfățișăm exhaustiv impresionanta activitate literară și publicistică a lui Pașcu Balaci, pe care îl socotim un poeta faber pentru faptul că și-a făurit singur, prin muncă și talent, propria soartă, urmând parcă înțelepciunea cunoscutei maxime: Quisque suae fortunae faber est (Fiecare este făuritorul soartei sale). Consider impresionantă activitatea lui pentru că încerc s-o văd așezată între ceea ce a fost pruncul țăranului-miner Moise Balaci, din Șebiș, venit la Liceul „Samuil Vulcan” în septembrie 1971, în clasa a IX-a, îmbrăcat în cămașă de pânză, cu bumbi roșii și albaștri, și avocatul de astăzi din Baroul de la Oradea, totul justificând prezentarea lui în lumina afirmației lui Victor Hugo, din actul IV, Parola conjuraților, al piesei ,,Hernani”: ,,Ad augusta per angusta” – Pe poteci strâmte (și abrupte se ajunge) la fapte mari, anticipând perfect titlul ,,Per aspera ad astra – Pe căi anevoioase (se ajunge) la stele (Seneca, Hercule furios, 437), pentru că așa a ajuns Pașcu Balaci la fapte mari, la stele. Poate n-ar trebui neglijat nici sprijinul constant al familiei sale, al soției Antița și al fiului Teodor. Dar oricât ar fi de laudativă această prezentare a fostului său diriginte şi profesor de latină, ea nu ar putea egala cele vreo șaptesprezece diplome, premii și medalii acordate doctorului Unversității „Babeș-Bolyai” de prestigioase instituții de cultură din țara noastră, mai recent fiind Marele Premiu al Festivalului de Poezie ,,Lucian Blaga” - Lancrăm, Sebeș, cum am mai arătat.

La toate acestea trebuie adăugat titlul de Cetățean de Onoare al comunei Telciu, din județul Bistrița-Năsăud, pentru piesa Fluierul de oțel, consacrată eroului martir Tănase Todoran, originar de acolo. Iar acum vine întrebarea: Când se vor hotărî municipiile Beiuș și Oradea să acorde un asemenea titlu pentru tot ce a însemnat Pașcu Balaci pentru ele?!

Acordarea titlului de Cetățean de Onoare al orașului Ștei acestui poeta faber îl onorează atât pe el, cât și pe domnul primar Iulian Balaj, într-un fel tizul lui Pașcu, vulcanist și el, dar și pe consilierii acestei localități natale a lui Miron Pompiliu, alias Moise Popoviciu, de asemenea vulcanist, încă din 1866, iar primarul urbei l-a oferit pe Paşcu drept exemplu de muncă stăruitoare tuturor tinerilor orașului.

Cartea de muncă a primit-o în vara anului 1975, la Secția uși, ferestre, mobilă - Oraș Dr. Petru Groza, unde a lucrat înainte de a susține examenul la Facultatea de Drept, în vara anului 1976, stagiul în producție fiind obligatoriu înainte de a te prezenta la o facultate importantă, cum este cea de Drept. De la cartea de muncă la ,,Cartea de uraniu” şi la multe alte cărţi...

Nici în acel an, 1975-1976, aparent pierdut pentru continuarea activității intelectuale, Pașcu Balaci nu s-a lăsat copleșit. Muncind fizic din greu, a citit şi a conspectat într-un caiet studenţesc întreagă Biblia și a continuat să scrie și să se pregătească pentru admitere la Facultatea de Drept, unde a intrat și unde a fost, de la început până la absolvire, în 1981, studentul preferat al distinsului profesor de drept roman, Vladimir Hanga, datorită, cred, în primul rând, unei bune însușiri a limbii latine la Beiuș, motiv de mare satisfacție, fără falsă modestie, pentru subsemnatul.

Așadar, ideea călăuzitoare a vieții lui Pașcu Balaci a fost și a rămas munca. Prin muncă, însoțită de un talent natural, a ajuns el la cele aproape 40 de volume de poezii, teatru, eseuri și publicistică, apărute până la această dată. Aceasta ar fi rațiunea pentru care îl numesc acum pe Pașcu Balaci poeta faber. Ajuns aici, nu pot să nu amintesc ceea ce învăța el la limba latină când traduceam noi din ,,Ars poetica” (Arta poetică) a lui Horatius. Traduceam noi literal: S-a pus întrebarea dacă prin talent sau prin muncă se creează o poezie demnă de laudă; eu nu văd la ce folosește nici munca, fără un talent bogat, și nici talentul neexersat; astfel, una cere ajutorul celeilalte și conlucrează prietenește. În mod asemănător conlucrează munca și talentul în întreaga creație a lui Pașcu Balaci.

Închid acum catalogul clasei mele de umanişti din perioada 1971-l975 şi care începea tocmai cu  elevul Balaci Nelu Paşcu (care era scos primul la raspuns la latină şi nu numai!) şi-l voi deschide numai la o nouă apariţie editorială. Vita brevis, ars longa!