Moto: Și pe când Îl duceau, oprind pe un oarecare Simon Cirineul, care venea din țarină, i-au pus crucea, ca s-o ducă în urma lui Iisus (Evanghelia după Luca, 23:26)

Urcăm în tăcere străduța cea mai vestită din Ierusalim și cea mai umblată și vizitată de pelerinii din întreaga lume. Tradiția de a merge în pelerinaj pe urmele lui Iisus a început în perioada Imperiului Bizantin din secolul IV până în secolul VII, cu procesiuni ale credincioșilor pornind din grădina Ghetsimani, urmând Valea Kedronului (valea cedrilor), apoi pe la casa lui Caiafa, de pe pantele muntelui Sion și până la înălțimea Golgotei din afara Ierusalimului. Din secolul VIII și până în secolul XII, procesiunile începeau de la foișorul ce a adăpostit Cina cea de Taină și continuau spre nord până la Golgota. Ruta actuală a Căii Crucii a fost decisă pe vremea de după cuceririrea Țării Sfinte de către cruciați în secolul XIII, ea începe de la Poarta Sfântului Ștefan, fosta Poartă a Oilod din Vechiul Testament, și străbate cetatea veche spre vest, spre Biserica Sfântului Mormânt, numită și Kanisat al- Qiyama în limba arabă, fiind locul cel mai sacru al creștinilor din Ierusalim și nu numai.

După ce ni s-a vorbit de prima oprire a lui Iisus când a fost condamnat la moarte în pretorium și de a doua Lui oprire când acesta și-a ridicat crucea, am trecut cu preoții noștri pe sub arcul ce travesează Drumul Crucii, arc ce a fost construit de romani în anul 70 d.Hr. pentru a susține rampa folosită la asedierea fortăreței Antonia (unde se baricadaseră iudeii asediați de trupele Romei) și am trecut cu picioarele peste dalele mari cu striații care împiedicau alunecarea cailor sau însemnate cu inițiala B, de la cuvântul grecesc Basileus (rege), dovadă că soldații romani contemporani cu Iisus își omorau timpul cu acest soi de joc, jocul regelui. Suntem îndemnați să ne oprim cu toții: părintele Ciprian începe să ne vorbească despre cel de-al treilea popas al Domnului pe calea Sa spre Golgota, loc unde s-a înregistrat cea dintâi cădere a Mântuitorului sub povara Crucii. Părintele ne indică un mic altar ridicat între anii 1947-1948 prin donațiile unui grup de soldați polonezi, ca mulțumire pentru faptul că au scăpat de atacurile nemților și ale sovieticilor, atunci când aceștia își împărțeau Polonia după declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, iar sculptura de pe fronton este realizată de polonezul T. Zielensky, un nume care aproape se confundă cu numele actualului președinte al Ucrainei, Volodimir Zelensky. Azi, acest loc aparține Patriarhiei Armenilor Catolici, după cum bine se poate observa din cuvintele înscrise pe arcadă: ARMENIAN CATHOLIC PATRIARCHATE. Se vede o sculptură în marmură înfățișând pe Iisus căzut sub cruce, iar deasupra sunt înscrise semnul cifrei trei roman – III și cuvântul latinesc STATIO  (oprire, popas), iar dedesubt se mai pot citi cuvintele VITTORIA GISMONDI PELLEGRINA IN T.S. A RICORDO DEI SUOI GENITORI (Vittoria Gismondi pelerină în T.S. - Țara Sfântă - în amintirea părinților săi). Locul căderii sub Cruce este comemorat printr-o coloană încastrată într-un zid pe strada Ha-Gai ( El Wad) care se intersectează cu Via Dolorosa.

Stabat Mater Dolorosa  (Stătea Maica-ndurerată) 

Cei trei părinți ne conduc apoi puțin mai încolo unde este al patrulea popas unde Iisus a întâlnit-o pe îndurerata Sa Maică și în acest loc se află biserica catolică armeană a Stăpânei Noastre a Suspinului care are un mozaic bizantin deosebit de remarcabil situat în cripta bisericii. Mozaicul bizantin îmi aduce aminte de Imperiul Bizantin, de Constantinopol, orașul care a dus mai departe faima Romei până în anul 1453, când cetatea, văduvită de sprijinul creștinătății apusene, a fost cucerită de către turci. Denumirea modernă de Istanbul este o corupere a sintagmei grecești EIS TEN POLI, adică ÎN ORAȘ , denumire adoptată în mod oficial abia în 1930, dar ea datează din secolul al XIII-lea. Cetatea sfântă a Constantinopolului întemeiată de Constantin cel Mare a fost salvată de către Maica Domnului în mai multe rânduri. Dar aici, pe acest loc, unde ascultăm pe părinții noștri, a avut loc sfâșietoarea întâlnire între Iisus și Mama Sa. Ea a fost avertizată de către bătrânul Simeon, când Pruncul, după tradiția iudaică, a fost prezentat la templu, că va suferi mult pentru El: Iată, Acesta este pus spre căderea şi ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri, şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi” (Luca 2, 34-35). Poporul nostru are o relație specială de credință în Maica Domnului, ea este prima ființă cerească căreia românul I se roagă. Filosoful religiilor Mircea Eliade scria că „Maica Domnului s-a descoperit sufletului poporului românesc sub forma sa cea mai umană, cea mai familiară. Legendele româneşti asupra Maicii Domnului întrec, în frăgezimea sentimentului care le-a creat, chiar cele mai umile legende medievale germanice. Este o trăsătură caracteristică a sufletului poporului român de a se apropia de tainele suprafireşti ale creştinismului, cu umilinţe, dar şi cu cordială spontaneitate”. Pe  locul unde a avut loc îndurerata întâlnire între celestul Fiu și Maica Sa ne aducem aminte și de poemul desăvârșit al lui Mihai Eminescu, consacrat Maicii Domnului: Crãiasã alegându-te,/ Îngenunchem rugându-te,/Înalțã-ne, ne mântuie/Din valul ce ne bântuie/Fii scut de întãrire/Și zid de mântuire,/Privirea-ți adoratã/Asuprã-ne coboarã,/O, Maicã prea curatã/Și pururea fecioarã,/Marie!/Noi, ce din mila sfântului/Umbrã facem pãmântului,/Rugãmu-ne-ndurãrilor/Luceafãrului mãrilor;/Ascultã-a noastre plângeri,/Reginã peste îngeri,/Din neguri te arata/Lumina dulce, clarã,/O, Maica prea curatã/Și pururea fecioarã,/
Marie!

Această sabie ascuțită prevestită de bătrânul Simeon în templu a trecut pe aici pe acest drum al durerii și s-a înfipt în carnea și în sufletul mamei Sale. Unde erau ucenicii? Unde erau apostolii Ioan și Iacov, care, cu puțin timp înainte de suirea lui Iisus la Ierusalim, ceruseră demnități importante și anume să stea la dreapta și la stânga Sa în Împărăția care va veni? Unde era năvalnicul Petru cel impetuos și viteaz care pe timpul nopții în grădina Ghetsimani scosese sabia și tăiase urechea unui slujitor al templului în încercarea de a-L salva de la arestarea uneltită de mai marii Ierusalimului? Unde erau miile de oameni pe care Iisus îi săturase cu pâine și pește, unde erau bolnavii pe care îi vindecase, unde erau ologii care puteau acum să alerge cu toții în apărarea Lui? Nimeni nu era în preajma Mântuitorului! Oastea Lui de adepți și credincioși care strigaseră cu puțin timp înainte OSANA la intrarea Lui în Ierusalim se risipise ca prin farmec. Doar mama Sa,  însoțită de alte câteva femei miloase, pentru că au primit milă din partea Lui, doar ele au  ost alături de El pe drumul greu al calvarului. Mama nu l-a părăsit nici o clipă, a stat în praetorium și glasul ei și al câtorva credincioase și credincioși a fost acoperit de urletele plebei mizerabile (miserabile plebs)  însetate de sânge nevinovat și care cerea eliberarea tâlharului Baraba și condamnarea Lui la moarte prin crucificare. Preaîndurerata Maică a urmat apoi Drumul Crucii pas cu pas, dovadă că orice mamă adevărată este capabilă de sacrificiul suprem atunci când este vorba de fiul ei. Așa s-a întâmplat și atunci: Maica Domnului l-a urmat în tăcere spre deznodământul final de pe Golgota, spre acel loc spre care ne îndreptăm și noi acum, intersectându-ne mereu cu alte grupuri de pelerini sosiți de pe toate meleagurile planetei. La subsolul noii biserici se păstrează un mozaic bine conservat denumit „sandalele Mariei”, acesta fiind alcătuit încă din secolul al VI-lea și care se menține și acum într-o stare bună, aproape la fel de frumos ca atunci când a fost realizat.

Despre cele trei căderi ale Domnului Iisus nu ne vorbesc Evangheliile, ci numai tradiţia, iar aceasta este confirmată de textul din Evanghelie care relatează că soldaţii romani au fost nevoiţi să ia crucea de pe spatele Mântuitorului şi să o pună pe spatele unui anume Simon din Cirene.

A cincea oprire este la întretăierea străzii Ha Gai ( Al Wad) cu Via Dolorosa care merge spre dreapta. Într-un cerc de aramă văd săpată cifra romană V sub un basorelief cu o cruce ce are pe brațul vertical alte două cruci mai mici și sub ea se văd două brațe cu palme având în ele urma crucificării, iar ceva mai încolo am zărit o mică sculptură de bronz, închipuindu-l pe Cirene care ia crucea de pe spatele lui Iisus, supravegheat de un soldat roman. Pe frontonul unei intrări, imediat ce intri din strada Ha-Gai (El Wad) pe Via Dolorosa stă scris în limba latină: SIMONI CYRENAEO CRUX IMPONITUR, adică lui Simon din Cirene îi este impusă crucea. Intersecția este plină de pelerini înlăcrimați și care vor să urce spre Golgota și sunt momente în care nu putem face nici un pas din cauza aglomerației. Nu este de mirare: aici în acest loc Simon Cirineul ia crucea de pe spatele lui Iisus și o poartă o bună bucată de drum spre Golgota și cred că orice bun pelerin ar fi în stare să se transpună în pielea omului nimerit acum două mii de ani pe Calea Crucii și să ducă și el lemnul osândei pentru a ușura soarta omenească a lui Iisus.

Un dialog pe Drumul  Crucii

Impresionat de  atmosfera din jur, am scris și eu câteva rânduri în acest sonet intitulat Un dialog pe Drumul Crucii:

-  Doamne, Iisuse, lasă-mă să-Ți duc/ Întocmai ca și Simone din Cirene/ Pe drumul morții și pe orice vreme/ Greaua Ta cruce-n sicomor ori nuc./Unde-s apostolii? Ești singur cuc!/De ce ai fost trezit așa devreme?/ Tu lângă mine, nu ai a te teme,/ Deci, lasă-mi Tu povara să-Ți apuc! A stat o clipă  Domnul și mi-a zis:/ Poartă-ți tu crucea și de azi-Mi-urmează,/ Să nu renunți l-al mamei tale vis,/Păstrează-ți inima curată, trează/ Să poți intra cândva în paradis./ Tu fă din drumul acesta verdea oază/ Și calea către cer ți s-a deschis!

Visul mamei mele a fost acela de a deveni preot, dar, din păcate, nu am dus la îndeplinire marele ei ideal. Am rămas cu preocuparea constantă către lecturile din cărțile sfinte și cu bucuria de nespus a pelerinajelor la Muntele Athos și acum în Țara Sfântă. Caut cu nesaț tovărășia preoților care mi se par niște ferestre vii, deschise spre Împărăția cerurilor. În aceste moment regret sincer că grupul nostru de pelerini nu poartă pe umeri o cruce, așa cum am văzut că poartă multe alte grupuri de credincioși pe Via Dolorosa și cântă cu însuflețire în locul care l-a făcut pe Simon din Cirene nemuritor. Simon în ebraică înseamnă ascultare, iar Cirene, orașul lui era situat în provincia Cirenaica, în partea de est a Libiei, țară situată în Africa de Nord. Acest oraș de origine grecească a avut o mare comunitate de evrei, datorită faptului că zeci de mii de iudei au fost obligați să se stabilească în Libia în timpul domniei lui Ptolemeu Soter (323-285 î.Hr.), un general macedonean ajuns rege elenistic al Egiptului. Astfel, Cirene a devenit unul dintre primele centre ale creștinismului. Evreii cirenieni aveau o sinagogă proprie în Ierusalim, unde veneau mulți dintre ei pentru a lua parte la sărbătorile anuale, mai ales la Paștele iudaic, când populația Cetății Sfinte se dubla sau chiar se tripla. Fapta exemplară a lui Simon de purtare în spate a părții denumite în limba latină  patibulum, partea transversală mai scurtă a crucii pentru Isus este episodul central al celei de-a cincea opriri sau popas de pe Drumul Crucii unde ne-am simțit cu toții foarte emoționați. În evanghelia după Marcu (15:21), Simon este identificat ca fiind tatăl lui Alexandru și al lui Ruf. Tradiția afirmă că ei au devenit misionari, iar includerea numelor lor în sfintele scripturi poate duce la concluzia că aceștia au făcut parte din comunitatea creștină timpurie de la Roma. S-a sugerat, de asemenea, că Ruf (în greacă: Rhouphon), nume menționat de Sfântul Pavel în Scrisoarea către Romani,16:13, este fiul lui Simon din Cirene. Unii cercetători biblici îl asociază, de asemenea, pe Simon însuși cu „oamenii din Cirene”, care au predicat Evanghelia la greci în Faptele Apostolilor, 11:20. Pe de altă parte, numele Simon nu demonstrează că el era neapărat evreu, iar Alexandru și Ruf erau nume frecvente și s-ar putea să se refere la alte persoane. Arheologul evreu E. L. Sukenik a descoperit, în 1941, o peșteră în mănoasa vale a Chedronului, care aparținea evreilor cirenieni înaintea anului 70, când a fost cucerit Ierusalimul de către romani, în grotă fiind găsit un osuar care conținea de două ori aceeași inscripție în limba greacă: „Alexandru, fiul lui Simon”. Nu poate fi sigur, totuși, că această inscripție s-ar referi la aceeași persoană. Se crede că orașul Cirene din Libia ar fi fost destinația mai multor „sicari” (bărbați cu pumnale, de la latinescul sica, pumnal), care au fugit de legiunile romane pe vremea revoltei iudeilor din anul 66 d. Hr. Acest lucru a grăbit mai târziu continuarea insurecției evreiești în timpul domniei împăraților Traian și Hadrian. Potrivit unei opinii formulate de vizionara călugăriță catolică germană Ana Ecaterina Emerich (1774-1824), sanctificată, în 3 octombrie 2004, de către Papa Ioan Paul al II- lea), Simon era un păgân. Romanii l-au recunoscut că nu era evreu, după îmbrăcăminte, și apoi l-au ales tocmai pe el, pentru a-l ajuta pe Iisus să ducă crucea mai departe spre Muntele Căpățânii (Golgota). O mișcare altruistă, de într-ajutorare socială, denumită mișcarea simoniană sau cireniană, cu sedii atât în Anglia, cât și în Irlanda și-a luat numele de la binefăcătorul antic Simon din Cirene. Această mișcare de binefacere socială are ca principiu călăuzitor împărțirea poverii și se referă la ajutorarea persoanelor fără adăpost (home-less), dar și pentru alte grupuri dezavantajate din societate, folosindu-se adesea și voluntari pentru acțiunile lor caritabile, creștinești.

Ne apropiem de cea de-a șasea oprire a lui Iisus pe Calea Crucii, atunci când Veronica șterge sudoarea de pe fruntea Lui, iar chipul Mântuitorului rămâne întipărit pe năframa acesteia.

(Va urma)