După străpungerea barierei Carpaţilor la Târgu-Jiu, forţele germane şi austro-ungare conduse de cavaleria lui Schmettow au intrat rapid în Oltenia. Erau urmate îndeaproape de infanterie, dar aceasta era încetinită de mulţimea de refugiaţi şi care trase de boi. Comandamentul român a decis că al doilea oraş al Valahiei să nu fie apărat pentru a feri astfel Craiova (ocupată în 21 noiembrie) de distrugere prin bombardamente.

 

Pentru oprirea trupelor inamice, Marele Cartier General (MCG) al Armatei Române intenţiona să creeze o „masă de manevră” specială care să atace pe Olt. În fruntea grupului de armate (din care făcea parte şi Armata I) a fost numit generalul Constantin Prezan (foto), care comandase până atunci Armata de Nord. Acesta a sosit la sediul MCG de la Periş însoţit de căpitanul Ion Antonescu, mâna sa dreaptă. Cei doi au făcut pe perioada războiului o echipă formidabilă. Pe când au ajuns însă la cartierul general de la Piteşti, li s-a adus la cunoştinţă că nemţii au străpuns linia Oltului, trupele române fiind în pericol de încercuire. Bariera Oltului nu mai exista. Pe 23 noiembrie o forţă germano-bulgărească-turcească a trecut Dunărea pe Şiştov-Zimnicea, la 35 km de Olt.

„Deodată”, consemna generalul Berthelot (comandantul Misiunii Militare Franceze - MMF - în România), „toate planurile de manevră pe Olt se năruie. Se ordonă retragerea generală a tuturor unităţilor Armatei I. Se va încerca apărarea Bucureştilor prin gruparea tuturor forţelor disponibile pe râul Argeş, la vest de capitală”. Într-o telegramă adresată Parisului, generalul francez nota că românii nu dispun de suficiente forţe pentru o linie de 150 de km, de la munţi până la Dunăre, singura soluţie fiind „un război de mişcare, acţiuni în capetele coloanelor germane”.

Prezan şi Antonescu avea un plan de acţiune concret prin care se încerca o dublă lovitură: izbirea „cu putere în flancul lui Mackensen” pentru a fi aruncat în Dunăre şi apoi întoarcerea către nord împotriva Armatei a IX-a comandată de Falkenhayn. O misiune imposibilă pentru un grup de armate în curs de constituire, din divizii aflate în retragere şi decimate de lupte. Planul arată că majoritatea conducătorilor români cât şi consilierii militari francezi nu erau pregătiţi să cedeze Capitala fără o rezistenţă îndârjită.

 

„Românii, adversari feroce”

Comandanţii români încă sperau că aliaţii ruşi îşi vor respecta până la urmă promisiunea de a desfăşura o ofensivă viguroasă cu Armata a IX-a din Carpaţi şi armata condusă de Saharov în Dobrogea.

„Ei (ruşii-n.r.) nu ne refuzau propriu zis, ci se eschivau şi făceau promisiuni” relata generalul Coandă, ofiţerul de legătură de la STAVKA (Statul Major General al Armatei Ruse de pe Front). Ajutorul aliatului de la răsărit în această etapă a războiului era practic nul şi se înscria strategiei ruşilor conform căreia Muntenia trebuie abandonată, inclusiv Capitala, iar linia de apărare trebuie fixată pe Siret.

Planul conceput de Prezan şi Antonescu avea oarecare şanse de reuşită „cu condiţia să se grăbească şi să atace energic”, după cum avertizase Berthelot. Lucru cu neputinţă în fapt: cele trei divizii de atac erau la o distanţă cuprinsă între 40 şi 78 de km una de alta şi se aflau la 60 de km de locul de atac. Marşurile lungi produceau întârzieri semnificative şi extenuau trupele. Concentrarea lor şi punerea pe direcţie optimă erau dificil de realizat în lipsa comunicaţiilor - grupul de luptă nu dispunea de telex, iar cablul pentru telefoane era limitat. Liniile telefonice existente erau tăiate de cavaleria germană. Trimiterea de curieri era înceată şi nesigură, iar observaţiile aeriene lipseau. Rezultatul final a fost acela că ideea lui Prezan despre ceea ce se întâmpla pe câmpul de luptă era limitată şi depăşită de evenimentele în derulare. De regulă, comandanţii din prima linie primeau ordine depăşite de situaţia curentă, sau nu primeau deloc. În plus, situaţia a fost agravată deoarece MCG a renunţat practic de la rolul său de supraveghere a operaţiilor şi de coordonare a „masei de manevră” a lui Prezan cu celelalte armate române. 

Situaţia a fost îngreunată major şi de uriaşele coloane de refugiaţi care fugeau din calea invadatorilor şi blocau drumurile. Iată cum descrie locotenentul de 19 ani Emilian Ionescu (Divizia 21 infanterie dislocată de lângă Bucureşti şi aflată în marş spre Alexandria): „un râu viu de oameni panicaţi şi însetaţi, animale înfometate împotriva cărora regimentul trebuia să-şi croiască drum”.

Contraofensiva armatelor române a avut un succes temporar, dar situaţia generală descrisă mai sus va înclina balanţa în favoarea inamicului. În plus, grupul de manevră român a fost lovit de alt ghinion. În după amiaza zilei de 1 decembrie, doi ofiţeri români de stat major au fost capturaţi într-un automobil rătăcit în spatele liniilor germane, pe cursul superior al râului Argeş. În posesia lor se aflau documente care dezvăluiau esenţa planului întocmit de Prezan. Bazându-se pe ele, comandamentul german de operaţiuni a dispus măsuri prin care efortul românesc a fost neutralizat. Inevitabil, armatele române au început retragerea, pas cu pas, luptând. Iată cum descria tânărul locotenent-major Erwin Rommel (din Corpul Alpin bavarez), care sosise în acea toamnă pe frontul românesc, o unitate germană în retragere de pe linia frontului: „Păreau cu nervii la pământ... Majoritatea camarazilor lor fuseseră ucişi în luptele cu românii. Îi descriau pe români drept adversari feroce şi periculoşi”. „Vulpea deşertului”, viitorul general Rommel din următorul Război Mondial avea să cunoască în curând, pe pielea lui, tăria soldaţilor români. În luptele din vara anului următor în Moldova, Rommel a fost grav rănit şi a fost la un pas să-şi piardă viaţa.  

 

Ocuparea Capitalei

Comandamentul român nu anticipase anvergura înfrângerii. Pe 4 decembrie MCG a preluat din nou conducerea operaţiunilor de pe front. Şeful de stat major al generalului Berthelot, col. Victor Pétin, a cerut cu aroganţă, „în numele Antantei”, să se dea o nouă bătălie lângă Bucureşti. Românii au protestat, o astfel de aventură riscând distrugerea întregilor armate. Berthelot, înţelept, a fost de acord cu poziţia românilor şi a sugerat urmarea planului de acţiune adoptat de regele Ferdinand la 5 decembrie şi prin care se dispunea o retragere generală de 100 km spre est pe linia Râmnicu Sărat-Viziru, unde forţe ruseşti se grupau şi pregăteau poziţii defensive. Ordinul regelui garanta că Bucureştiul nu va deveni ţinta artileriei grele pe care Mackensen o concentrase în apropiere. Comandantul german a dat un ultimatum oraşului, iar oficialităţile municipale însoţite de delegaţii de la ambasadele SUA şi Olandei s-a întâlnit în afara oraşului cu trimişii nemţilor, asigurându-i că oraşul nu este apărat. Lucru confirmat apoi în cursul nopţii următoare de cavaleria germană şi patrulele de biciclişti.

„Mi-am imaginat cucerirea capitalei române ceva mai războinică decât a fost în realitate. Noi ştiam că Bucureştii sunt o cetate puternică şi adusesem pentru a o reduce, material de artilerie de cel mai mare calibru. Cupolele sale blindate (centura de apărare a Capitalei-n.r.) se transformaseră în cupole de lemn. Spionajul nostru, aşa de lăudat de inamicii noştri, nici nu parvenise să constate că Bucureştii au fost dezarmaţi înainte de intrarea în război”, arată în memoriile sale feldmareşalul August von Mackensen (foto, Bucureşti, dec.1916).

În după amiaza zilei de 6 decembrie, Mackensen, căruia OHL (Înaltul Comandament German) îi acordase onoarea de a accepta predarea Bucureştilor, a sosit în oraş într-o maşină decapotabilă. La intrarea în Capitală comandantul german a observat „apatia” cu care erau privite trupele de ocupaţie, iar în centru a fost surprins să vadă magazine deschise ca într-o zi obişnuită, iar cafenelele erau pline. Pentru feldmareşal, experienţa trăită în acea zi i-a produs o satisfacţie enormă. Împlinea 67 de ani. Pentru unii bucureşteni, ocupaţia a însemnat o imensă teroare, „parcă Dumnezeu îşi întorsese faţa de la noi”. 

Trecerea sub ocupaţie inamică s-a făcut cu precizie nemţească. Soldaţii au fost ameninţaţi cu curtea marţială dacă jefuiau sau provocau distrugeri. Totuşi, au fost trecute cu vederea „completarea” efectelor personale cu haine din magazinele oraşului. În general, nemţii au fost primiţi politicos de români. Nu acelaşi lucru se poate spune despre sosirea trupelor turceşti şi mai ales bulgăreşti. Acestea din urmă s-au dedat la jafuri crunte în zonele rurale şi oraşele din câmpie. Trupele de comitangii au jefuit Giurgiu, Olteniţa şi Călăraşi, incendiind clădiri şi furând cantităţi uriaşe de animale, cereale şi lucruri de valoare. Mackensen a dat ordin unui regiment german de husari „să-i împiedice pe bulgarii care fură animale şi alte lucruri să le trimită peste Dunăre”. Aceeaşi sarcină o avea şi flotila austriacă de pe Dunăre. În plus, Mackensen a limitat intrarea trupelor bulgăreşti şi turceşti în Capitală doar la o prezenţă simbolică.

(Surse: Constantin Kiriţescu - Istoria războiului pentru întregirea României, Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989; Glenn E. Torrey - România în Primul Război Mondial, Ed. Meteor, 2014).