Al doilea atac la Muncelu (28 august-3 septembrie)

Ofensiva germană a început pe 28 august urmată de două contraofensive româneşti. Pe 24 august Ludendorff îl informase pe Mackensen că DI 13 austriacă şi Corpul Alpin vor fi transferate în Italia, alte trupe fiind dislocate şi din rândul Grupului Gerok, astfel că operaţiunea Muncelu rămânea doar o operaţiune locală.

Armata a IX-a germană lansa ofensiva la data stabilită, susţinută de Corpul Alpin bavarez. După ocuparea târgului moldovean Muncelu, a urmat o contraofensivă românească lipsită de succes pe 1 septembrie, reluată apoi pe 3 septembrie, trupele române pierzând în jur de 2.700 de oameni. Aici cade la datorie eroina de la Jiu, locotenentul Ecaterina Teodoroiu, care comanda un pluton de infanterie. Deoarece Corpul Alpin bavarez urma să fie relocat în Italia, pe 3 septembrie generalul Eben a ordonat armatelor germane oprirea atacurilor şi fortificarea frontului. Bătălia de la Mărăşeşti se încheiase.

 

După bătălie

Începută ca o manevră de urmărire a forțelor rusești care nu mai doreau să lupte, bătălia s-a transformat treptat într-o încercare foarte costisitoare de „a sfărâma armata română din Moldova”, după cum afirma chiar mareșalul Hindenburg, șeful Înaltului Comandament German.

Cotidianul Times scria că „Apărarea frontului la Mărășești a fost cea mai strălucită faptă de arme săvârșită vreodată de români...”

Generalul german Curt von Morgen, comandantul Corpului I de Rezervă, cel care a condus ofensiva, consemna în memoriile sale: „Rezistența dușmanului, în special a românilor, a fost neobișnuit de dârză și s-a manifestat prin 61 de contraatacuri... în decursul celor 14 zile de luptă. Ele au condus mai ales la lupte cu baioneta.”

Cotul în vieţi omeneşti al bătăliei de la Mărăşeşti a fost uriaş. Armata a IX-a germană a pierdut peste 16.000 de soldaţi, printre ei şi generalul Weinninger, ucis de un glonţ inamic. Datele privind pierderile totale ale Puterilor Centrale - morţi, răniţi, dispăruţi - sunt însă incomplete. Pierderile românilor sunt mai exacte şi s-au ridicat la 17.000 de soldaţi morţi şi răniţi, în timp ce aproape 10.000 de oameni au fost daţi dispăruţi sau prizonieri. Pierderi comparabile de ambele părţi, dar trebuie precizat că doar în jur de 1.000 de germani au fost luaţi prizonieri. Pierderile ruşilor au fost aproape similare cu cele româneşti.

Comandamentului german i-a fost greu să înfăţişeze într-o manieră pozitivă rezultatul Bătăliei de la Mărăşeşti, cu toate că se putea face referire la pierderile grele cauzate inamicului, numărului mare de prizonieri luaţi, retragerea parţială a forţelor româneşti şi la faptul că acestea nu puteau trece la atac. Realitatea este că ofensiva Armatei a IX-a a fost insuficient pregătită şi, înainte de toate, inamicul a fost subevaluat. „Presupunerile şi speranţele că ruşii şi românii se vor retrage fără să opună rezistenţă sau că se vor lăsa prinşi au fost greşite. Dimpotrivă, Armatele ruso-române au luptat vitejeşte. Fiecare şanţ, fiecare casă, fiecare deal a fost apărat cu îndârjire... Contraatacurile au fost bine conduse şi majoritatea s-au încheiat cu lupte corp la corp”, arată generalul Eben în raportul înaintat lui von Mackensen.

Cuvintele lui Eben arată că soldaţii ruşi au avut o contribubie importantă în Bătălia de la Mărăşeşti. Deşi unii au fugit de pe câmpul de luptă, alţii au luptat bine. Purtarea celor dintâi a stârnit, justificat, indignare şi ostilitate în rândul trupelor şi ofiţerilor români, spre nemulţumirea comandantului rus, generalul Şcerbacev. Şeful Marelui Cartier General, generalul Prezan, le-a reamintit ofiţerilor săi preţul greu plătit de ruşi care luptau pentru apărarea Moldovei: „Este ştiut că numai Corpurile VII şi VIII au pierdut aproape 30.000 de oameni, morţi şi răniţi... dovedind astfel valoarea militară şi sinceritatea cu care ei au cooperat.”

Germanii mizau pe o rezistenţă de scurtă durată din partea ruşilor, fiind, în cele din urmă, nevoiţi să recunoască rolul lor în oprirea ofensivei Armatei a IX-a, dar şi-au păstrat cele mai înalte aprecieri pentru români. Iată ce scria cel care a coordonat ofensiva, generalul Morgen, despre români: „Au devenit adversari respectabili, s-au bătut mai bine, au fost conduşi cu mai multă pricepere, iar artileria a cooperat (mai bine) decât la începutul campaniei româneşti.”

Rezumatele serviciilor de informaţii austriece arată: „În atac românii dau dovadă de energie şi sfidare a morţii”, iar „oamenii, însufleţiţi de o intensă propagandă patriotică românească, s-au lăsat duşi de bunăvoie la luptă.” Ofiţerii români luaţi prizonieri, chiar şi cei mai tineti, erau înfăţişaţi drept „militari serioşi, versaţi, se comportă cu demnitate şi manifestă în conversaţie mult patriotism, simţ al datoriei, entuziasm şi încredere”. Istoria austriacă oficială rezumă astfel Bătălia de la Mărăşeşti: „Ideea comandamentului german de a invada Moldova peste Siret s-a lovit de rezistenţa românilor”.

Dacă Bătălia de la Mărăşti a fost „prima victorie adevărată a armatei române moderne”, Bătălia de la Mărăşeşti a fost „cea mai semnificativă victorie a armatei române în Primul Război Mondial şi poate, din toată istoria României” (istoricul american Glenn E. Torrey). Împreună cu Bătălia de la Oituz, care s-a desfăşurat concomitent şi pe care o vom prezenta în ediţiile viitoare, această victorie defensivă - „Micul nostru Verdun” - a împiedicat prăbuşirea frontului românesc. 

Surse: Istoria Militară a Poporului Român, Ed. Militară, București, 1988; Glenn E. Torrey - România în Primul Război Mondial, Ed. Meteor, 2014; Constantin Kiriţescu - Istoria războiului pentru întregirea României, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989; Pamfil Şeicaru - România în marele război, Editura Eminescu, 1994; Imperial War Museum. 

Explicații foto:

1. Regele Ferdinand şi Regina Maria decorând soldaţii după luptele de la Mărăşeşti
2. Soldaţi români pe frontul de la Mărăşeşti
3. Linie de apărare românească cu soldaţi la posturi
4. Pauza dintre două asalaturi
5. Statul major al unei divizii româneşti de pe front