Campania din vara anului 1917 a fost una de succes, reușindu-se, în faza inițială, înfrângerea trupelor Puterilor Centrale în bătăliile de la Mărăști, Oituz și Mărășești. Planificatorii militari români intenționau să dezvolte această ofensivă în continuare, pentru a începe eliberarea teritoriului ocupat, dar izbucnirea revoluției în Imperiul Rus a dus la abandonarea acestor planuri și trecerea din nou la defensivă strategică. Bătălia de la Mărăşti a însemnat „prima victorie adevărată din istoria armatei române moderne.”

 

Bătălia de la Mărăști a fost s-a desfășurat între 22 iulie - 1 august (11 iulie - 19 iulie după vechiul calendar) 1917 și a fost o operațiune ofensivă a armatei române și a armatei ruse cu scopul de a încercui și distruge Armata a IX-a Germană. Operațiunea a fost planificată a se desfășura în paralel cu ofensiva de la Nămoloasa.

La începutul lunii iulie, pe baza planului de campanie elaborat în luna mai 1917 de către Marele Cartier General (MCG) s-au definitivat instrucțiunile pentru Armatele I și a II-a române. Astfel, Armata I trebuia să execute lovitura principală în zona Nămoloasa, „să atace şi să străpungă cu orice preţ” frontul Armatei a IX germane. Apoi, pe terenul pregătit de aceasta, Armata a II-a, condusă de generalul Alexandru Averescu trebuia sa execute o lovitură secundară pe direcția Mărăști, în aripa dreaptă a Armatei I austriece. Înaintând pe Valea Putnei, ea avea să ameninţe principala cale de comunicare dintre cele două armate inamice. Obiectivul operațiunii era luarea sub control a pozițiilor inamice din sectorul Poiana Încărcătoarea - Răcoasa. Pe ansamblu, raportul de forțe era destul de echilibrat, însă pe direcția loviturilor preconizate de Armata a II-a, MCG a masat forțe suplimentare generând astfel un raport de forțe mai avantajos.

Armata a IV-a rusă care opera între cele două armate române a primit instrucţiuni să străpungă frontul inamic în apropiere de Ireşti; apoi îndreptându-se spre sud, spre Focşani, trebuia să se alăture Armatei I române pentru a distruge forţele inamice dintre Siret şi munţi. În spatele celor trei armate ofensive operau Armatele IX şi a VI ruse, care aveau misiuni ofensive locale. Ofensiva era pregătită să înceapă între 12 iunie şi 14 iulie, dar întârzierile apărute pe parcurs pregătirilor au împins data atacului pe 24 iulie, cu două zile înainte artileria intrând în acţiune.

Planul de operaţiuni l-a nemulţumit pe generalul Averescu, deoarece acesta reflecta concepţia şefului MCG, generalul Prezan. Pe 12 iunie a avut loc un Consiliu de Război la Iaşi, în care i-au fost ascultate obiecţiile, respinse însă de Consiliu.

 

Unitățile combatante

Armata a II-a română avea următoarea grupare a forțelor: Eșalonul 1, Corpul 4 armată - comandat de gen. Gh. Văleanu; Divizia 8 infanterie; Brigada 11 din Divizia 6 Infanterie. În rezervă: Divizia 6 Infanterie mai puțin Brigada 11; Regimentul 10 Vânători, Batalionul 3 din Regimentul 24 Infanterie. Corpul 2 armată - comandat de gen. Arthur Vătoianu; Divizia 6 Infanterie mai puțin Brigada 11 din rezerva Corpului 4; Divizia 3 Infanterie. Eșalonul 2, Divizia 1 Infanterie mai puțin Regimentul 18, 2 divizioane de artilerie de munte, 1 divizion artilerie grea (152 mm), 7 baterii tunuri lungi si obuziere. Gruparea inamică Gerok avea în componență: Grupul Ruiz -1 divizie cavalerie, 1 divizie infanterie, Grupul 8 Armată, 1 brigadă de munte - Brigada 8 austo-ungară întărită cu 2 batalioane din Divizia 71 infanterie austro-ungară, 1 brigada de cavalerie, 2 divizii infanterie. În rezervă: Divizia 7 Cavalerie austro-ungară.

Interesant de știut este faptul ca în vara anului 1917, în România se afla una din cele mai mari concentrări de forțe din Primul Război Mondial: 9 armate, 80 de divizii de infanterie și 19 de cavalerie totalizând 974 de batalioane, 550 de escadroane, 923 de baterii de artilerie. Efectivele umane cifrau 800.000 de combatanți și 1.000.000 rezerve.

 

Situaţia frontului

În momentul declanșării operațiunii situația frontului în zona Mărăști-Nămoloasa era următoarea: Armata a II-a română era poziționata între dealul Arșița Mocanului și satul Răcoasa având în flancul drept Armata a IX-a rusă și pe flancul drept Armata a VII-a rusă. Fiecărei din cele 3 divizii din eșalonul frontal al Armatei a II-a îi revenau circa 12 km de linie de front. În fața românilor se sprijinea flancul drept al armatei austro-ungare, mai precis elemente ale grupului Gerok cu forțele principale dispuse între dealul (vârful) Momâia și dealul Arșița Mocanului. Distribuția liniei de front era tot 12 km/divizie.

 

Pregătirea de luptă

 

Ordinul de luptă dispunea că ofensiva principală se va desfășura în trei faze:

* Străpungerea apărării inamice între Poiana Încărcătoarea și localitatea Mărăști cu scopul de a cuceri dealul Teiuș. Lovitura trebuia executată de Divizia 3 Infanterie și forțele din dreapta Diviziei 6 Infanterie și trebuia să fixeze aliniamentul Poiana Încărcătoarea - Câmpurile - Vizantea Mănăstirească - Găurile, iar în caz de necesitate să se introducă și forțe din eșalonul doi.

* Intrarea în luptă a Corpului 4 armată care să declanșeze ofensiva pe flancul stâng pe direcția poiana Coada Văii Babei. La sud înaintarea trebuia să se desfășoare în cooperare cu flancul drept al Armatei a IV-a ruse și cu sprijinul Armatei a II-a române cu scopul de a ajunge pe aliniamentul poiana Coada Văii Babei - Rotilești - dealul Teiușului - Valea Teiușului.

* Atingerea aliniamentului vf. Zboina Neagră - dealurile de la nord de Lepşa - nord de râul Putna - Valea Sării.

Comandamentul inamic fusese informat despre operațiunea armatelor aliate, însă considera că avea capacitatea să respingă ofensiva acestora și chiar să lanseze un contraatac. Pe 24 iunie OHL (comandamentul imperial german) i-a dat generalului Mackensen misiunea de a respinge ofensiva şi de a-i „ataca pe români în mod special şi de a trece Siretul infeior”. Scopul final era ruperea frontului din Moldova şi nimicirea rezistenţei româneşti.

Lucrările defensive ale unităților germane și austro-ungare erau structurate pe două poziții:

* centre de rezistență conectate printr-o rețea de șanțuri și tranșee protejate de diverse obstacole și acoperite de tirul de artilerie și de focul mitralierelor. Aceste centre de rezistență aveau în punctele esențiale cupole de oțel, labirinturi de șanțuri de comunicații şi de tragere, platforme pentru artilerie, cuiburi de mitraliere, adăposturi pentru personal și muniție. Legătura între aceste centre de rezistență se făcea printr-un dispozitiv de tranșee bine pus la punct care permitea ducerea luptei și în situație de încercuire.

* sectoare discontinue de tranșee sumar amenajate situate la o distanță de 1.500 - 2.000 m de prima linie. Așa cum reiese și din descrierea de mai sus dezvoltarea liniilor defensive în adâncime era deficitară și, mai mult decât atât, prima linie de apărare se desfășura pe teren descoperit şi nu avea avamposturi puternice - fapt care a favorizat identificarea cu ușurinţă a acestor poziţii atât de patrule terestre ale armatei române cât și cu sprijinul aviației. Un alt dezavantaj al acestor linii de apărare exploatat cu succes de armata română era dat de constituția terenului din fața liniilor defensive și anume un teren accidentat care permitea mascarea unor grupuri numeroase de ostași români și executararea cu succes a unor atacuri la baionetă, sau a unor asalturi decisive.

Premergător asaltului trupelor terestre, artileria româna a avut un rol decisiv în succesul operaţiunii. Astfel, artileria divizionară a avut rolul de a ataca, distruge și dezorganiza lucrările genistice din prima linie de apărare și să execute breșe în rețelele de sârmă ghimpată, iar artileria corpurilor de armată a avut misiunea de a executa lovituri de contrabaterie (distrugerea pieselor de artilerie inamice). Pregătirea de artilerie a durat din 22 iulie ora 12.00 până a doua zi la orele 20.00. Eficiența acestei pregătiri a fost bine apreciată de ofițerii români, fiind continuu verificată de trupele din prima linie, astfel încât Comandamentul Armatei a II-a decis prin ordinul nr. 1908 declanșarea asaltului terestru în ziua de 24 iulie ora 04.00.

(Va urma)