În cele ce urmează, vom prezenta părţi din discursul lui Iuliu Maniu, aşa cum a fost reprodus de ziarul Telegraful Român din 11 decembrie 1918, o reeditare în aceeaşi publicaţie din anul 1943, dar şi unele comentarii ale istoricului Nicolae Josan preluate din „Consideraţii pe marginea prezenţei lui Iuliu Maniu la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia.”

 

Impresia copleşitoare, de contopire între orator şi cei cărora li se adresa, care se degajă din lecturarea discursului (întrerupt prin aplauze şi aclamaţii îndelungate de peste 20 de ori) este întregită de frumuseţea deosebită a unora dintre pasaje.

Pornind şi el de la şirul nesfârşit al suferinţelor îndurate de neamul românesc, Maniu sublinia mai întâi şansa extraordinară a generaţiei de atunci de a trăi „o atât de mare înălţare sufletească”. „Mulţumita şi recunoştinţa noastră faţă de această graţie a providenţei nu ne-o putem arăta decât dovedindu-ne vrednici în aceste sărbătoreşti clipe de însemnătatea timpurilor pe care le trăim.” „Această vrednicie”, completa el, „se va judeca după temeinicia hotărârilor luate, după ataşamentul faţă de ele şi stăruinţa depusă pentru înfăptuirea lor.

Oratorul aducea şi o smerită închinare, cu plecarea genunchilor „în faţa sutelor de mii de fraţi viteji, care prin suferinţele lor îngrozitoare au despicat norii negri ce închideau dinaintea noastră razele luminii.” „Înainte de a lua hotărâri”, completa Maniu, „trebuie să înclinăm capetele noastre înaintea celor morţi şi apoi înaintea celor vii, care au luptat pentru înfăptuirea idealului unităţii românilor. Istoria ne-a învăţat că nu trebuie să aşteptăm nimic de la împăraţii străini şi de la fiii altor neamuri, ci de la propriile noastre puteri. Adevărul ce ne călăuzeşte acum e că singura noastră forţă care ne poate ţine în viitor e aceea provenită prin unirea tuturor românilor.”

Oratorul a făcut apoi o minunată descriere a naţiunii române şi a necesităţii unităţii ei văzută ca singurul mijloc de supravieţuire şi propăşire: „Noi, fiii naţiunii române de pretutindeni, suntem de aceeaşi obârşie, de aceeaşi fire, cu o singură şi unitară limbă şi cultură şi suntem încălziţi de aceleaşi tradiţii sfinte şi de aceleaşi idealuri măreţe. Când toate acestea sunt unitare, poate încerca cineva să împiedice manifestarea acestei unităţi şi în viaţa politică, sufleteşte de mult înfăptuită?”

Aceste argumente sunt deplin valabile pentru românii din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş „pentru că aici a fost leagănul românismului”. „Nu se poate”, arăta el, „ca însăşi viaţa neamului românesc, leagănul aspiraţiunilor româneşti, să fie despărţit de trupul întregii naţiuni, deja unite! Noi nu ne putem închipui viaţa mai departe fără a fi împreună cu tot neamul românesc şi mai bine voim moartea, decât o viaţă de schilav umilit, despărţiţi de fraţii săi.”

După părerea sa, menirea neamului era şi aceea de a contribui fiecare, conform însuşirilor sale specifice, la dezvoltarea civilizaţiei omeneşti, fapt imposibil sub o dominaţie străină. Aşadar, formarea statului naţional propriu era atât o datorie faţă de sine, cât şi faţă de acesta şi dacă poporul român nu s-ar folosi de dreptul său firesc la unitate, s-ar arăta nevrednic de timpurile respective, expunându-se totodată „dispreţului întregii civilizaţii.”

 

Autonomia provizorie

În continuare, Iuliu Maniu trece la abordarea prevederilor rezoluţiei, începând cu punctul trei, incluzând principiile fundamentale, de natură politică şi social-economică, ce urmau să stea la baza viitorului stat unitar. El arăta că expunerea acestor principii era impusă de necesitatea înlăturării oricăror îndoieli şi bănuieli din partea celor nehotărâţi, a străinătăţii, dar şi pentru a face să amuţească toate intrigile duşmănoase „care voiesc să împiedice cu toate mijloacele unirea.”

„Pentru înlăturarea oricăror îndoieli a străinilor asupra ce voim să facem prin unirea noastră şi libertatea noastră naţională, marele sfat naţional român declară că nu voeşte un imperiu de asuprire. Nu voim ca din asupriţi ce-am fost să devenim asupritori. Voim să asigurăm libertatea pentru toţi şi desvoltarea pentru toate popoarele conlocuitoare. (...) Noi voim pe acest pământ al României Mari să întronăm libertatea naţională pentru toţi. Voim ca fiecare naţiune să se poată cultiva în limba ei, să se roage lui Dumnezeu în credinţa ei şi să ceară dreptate în limba ei. Noi, care am vărsat lacrimi văzând limba noastră scoasă din şcoli, biserici, justiţie, nu o vom lua altora. Nu vom lua putere de la alţii, nu voim să trăim din sudoarea altora, pentru că noi putem trăi din vrednicia şi puterea noastră, prin munca noastră. Numai printr-un regim democratic putem întări ţara noastră românească, mai ales când trebuie să ţinem seamă de cerinţele vieţii moderne de stat. Numai având un regim de drepturi şi libertăţi înlăuntrul ţării, vom avea tărie să validăm cauza noastră.”

În cuvinte care ajung la inima deputaţilor, Iuliu Maniu prezintă fibra naţiunii române – ţărănimea – pledând pentru o reformă agrară radicală: „Noi suntem un popor de ţărani. Tot ce vedem înaintea noastră, în haine negre şi cu frunţile luminate, a ieşit din popor. Niciunul nu poate zice că obârşia lui nu este de la plugul român, de la pământul românesc de unde îşi scoate credinţa în viitor. De aceea, marele sfat naţional cere o reformă agrară radicală”, pentru a asigura ţărănimii o viaţă decentă.

Chiar dacă naţiunea avea în ţărănime un izvor nesecat al forţelor naţionale, trebuie constatat, spunea Maniu, că „un neajuns în structura naţiunii noastre este că industria şi comerţul nu sunt dezvoltate. Trebuie să căutăm să avem nu numai independenţă naţională, ci şi o independenţă economică.”

În privinţa autonomiei provizorii rezervată teritoriilor intracarpatice, prevăzută la punctul II din rezoluţie, Iuliu Maniu a punctat clar şi convingător: „Trebuie să ţinem apoi seamă de greutăţile unei tranziţii la unire. De aceea, marele sfat naţional a hotărât ca până la întrunirea unei constituante, să se dea ţinuturilor nostre o autonomie provizorie, ca această tranziţie să se facă fără greutăţi”, deoarece „o perfectă unitate în organizarea administrativă şi judiciară” nu se poate face în câteva zile.

Următorul punct din discursul său făcea referire la viitoarea integrare internaţională a României întregite şi la principiile ce trebuie puse la baza raporturilor dintre state. Pornind în mod firesc de la tragedia umană recent încheiată - Marele Război – şi pentru ca asemenea catastrofe să nu se mai repete, concluziona: „Aceasta nu se va putea ajunge decât numai punând stavilă egoismului neînduplecat şi putinţei de a strivi fără niciun scrupul cel mai tare pe cel slab.”

În mod firesc, oratorul a transmis salutul Adunării către fraţii bucovineni, care au decis unirea cu trei zile înainte, precum şi pe celelalte popoare care au ales independenţa faţă de Dubla Monarhie, cehii, slovacii, polonii etc.: „Trebuie să ne aducem acum aminte de ei şi să le trimitem un dulce salut, dorindu-le întreaga fericire.” În final, Iuliu Maniu amintea de îndatorirea de a adresa cuvenitele de aprecieri şi mulţumiri „armatelor glorioase ale Antantei şi diplomaţilor ei. E o datorie a noastră să salutăm această alianţă a naţiunilor Antantei.”

Ultimele cuvinte ale discursului erau o consecinţă logică a celor expuse cu atâta claritate: „Prin aceste consideraţii, rog Adunarea Naţională să primească proiectul nostru de rezoluţiune, pentru a întemeia pe veci România unită şi a înstăpâni pentru totdeauna o adevărată democraţie şi deplină dreptate socială.” Stenograful consemnează apoi: „Urale nesfârşite, Primim unanim! Trăiască România Mare! Aplauze frenetice!”

După Iuliu Maniu a urcat la tribună purtătorul de cuvânt al social-democraţiei şi al muncitorimii române ardelene, Iosif Jumaca. El avea să declare în faţa naţiunii, a Internaţionalei Socialiste şi a lumii întregi, că şi cei pe care îi reprezenta voiau unirea tuturor românilor, simţindu-se „una cu întreg neamul românesc.” Străbătută de un cald patriotism, cuvântarea liderului social-democrat a avut o semnificaţie deosebită, pentru aspectul conferit prezenţei poporului român la adunare şi a hotărârilor aduse de acesta.

 

Punctul culminant

Luările de cuvânt fiind epuizate, a urmat momentul cel mare al adunării: supunerea la vot şi primirea în aplauze entuziaste a rezoluţiei de unire. Preşedintele adunării, Gheorghe Pop de Băseşti, a anunţat mai apoi, emoţionat şi fericit, că unirea Transilvaniei, Banatului şi părţilor ungurene cu patria mamă „este pentru toate vecurile decisă.”

În încheiere, la propunerea lui Al. Vaida-Voevod, au luat cuvântul episcopii Demetriu Radu al Oradiei şi I.I. Papp al Aradului, care au adus un omagiu şi mulţumiri celor care au pregătit nemijlocit unirea, dar mai ales, mulţumind lui Dumnezeu pentru „fericita încheiere a lucrului.”

Din rândul celor care au luat parte la Adunare au ieşit apoi mai mulţi oratori care s-au adresat mulţimii care aştepta de câteva ore afară, înfrigurată, de la tribunele improvizate în aer liber. Între aceştia s-au aflat Miron Cristea, episcopul ortodox al Caransebeşului, şi Iuliu Hossu, episcopul greco-catolic al Gherlei, ale căror discursuri emoţionante, de pe tribuna centrală, au fost reproduse de presa vremii. De meţionat că episcopul unit Iuliu Hossu a avut şi nobila misiune de a da citire, în faţa poporului, a textului rezoluţiei de unire.

Alţi fruntaşi ai naţiunii care au comunicat cu poporul în acea zi memorabilă, reţinuţi de cronicarii vremii, au fost: Aurel Vlad, Aurel Lazăr, S. Dragomir, B. Bontescu, Şt. Roşianu, V. Macavei, A. Cosma, E. Dăianu, P. Groza, E. Isac, E. Grapini, basarabeanul Pan Halippa, bucovineanul Alexandru Popovici. Au coborât în mijlocul oamenilor şi oratorii din sală, vorbind mulţimii, cuprinsă de o imensă satisfacţie şi bucurie, despre însemnătatea momentului. Au fost întâmpinaţi şi răsplătiţi cu urale şi aplauze nesfârşite, devenite parte componentă a ceea ce E. Hulea, martor ocular la eveniment, numea „o uriaşă simfonie a conştiinţei naţionale.”

Cu aceste scene de indescriptibil entuziasm se încheia măreaţa zi de 1 Decembrie 1918, în cadrul căreia mult doritul şi aşteptatul act al Unirii devenea un act împlinit.

În încheiere, prezentăm câteva aprecieri ale lui Iuliu Maniu asupra momentului de la 1 Decembrie 1918, pe care le-a făcut după un deceniu de la evenimente, cu atât mai mult cu cât ele sunt valabile şi actuale acum, la Centenarul Marii Unirii: „Hotărârile luate au statornicit pentru totdeauna ţelurile naţionale şi politice spre care trebuie să tindă naţiunea română în veci unită. Nicio jertfă şi nicio muncă nu este prea mare şi nu este prea grea pentru a atinge aceste ţeluri. Mărirea neamului românesc, păstrarea şi îmbogăţirea patrimoniului naţional prin închegarea cât mai strânsă a sufletului comun românesc, prin o democraţie naţională şi prin o dreptate socială, va fi încoronarea străduinţelor şi suferinţelor de veacuri care au primit cea mai înaltă satisfacţiune prin nepieritoarele evenimente ale zilei istorice pe care o sărbătorim.”

Explicaţii galerie foto: 

1 – Episcopul Iuliu Hossu citind rezoluţia adunării în faţa poporului
2 – Iuliu Maniu
3 – Participanţi la Adunarea Naţională