Locuitori ai comunei Ip, judeţul Sălaj, alături de oficialităţi locale, judeţene şi naţionale, veterani de război şi reprezentanţi ai partidelor politice, au participat ieri la festivităţile organizate la împlinirea a 75 de ani de la "masacrul de la Ip", din noaptea de 13-14 septembrie 1940.

Din oamenii ucişi atunci de hortyşti a rămas doar numele săpat în piatră, o imensă jale, dar şi mărturia unei jertfe pe care neamul românesc nu are voie să o uite: Lucica (3 săptămâni), Gheorghe (6 luni), Maria (3 ani), Floare (2 ani), Vasile (4 ani), Rozalia (24 de ani), Ilie (72 de ani), Maria (81 de ani)... Atunci au fost ucişi 157 de civili, pentru singura "vină" de a se fi născut români.

Evenimentele comemorative s-au desfăşurat la monumentul martirilor din centru comunei şi la mormântul comun al celor 157 de victime, unde sute de localnici şi invitaţi au spus o rugăciune în amintirea lor. Un sobor de preoţi a săvârşit o slujbă religioasă de pomenire şi au fost depuse coroane de flori.

Derularea evenimentelor

Sub pretextul răzbunării a doi militari unguri morţi într-o explozie în comuna Ip la 7 septembrie 1940, cu ocazia trecerii trupelor prin localitate, locotenentul Vasvári Zoltán din armata horthystă părăseşte în 13 septembrie 1940 localitatea Nuşfalău unde se afla cantonat, îndreptându-se cu compania sa spre Ip. Motivul răzbunării este unul fictiv, explozia producându-se din cauza unui defect de ambalaj al muniţiei, dovadă fiind faptul că cei patru români arestaţi la momentul incidentului au fost ulterior eliberaţi.

În noaptea de 13 spre 14 septembrie, în jurul orei 23:00 locotenentul Vasvári Zoltán ajunge în Ip. Împreună cu membrii gărzii naţionale din comună s-au dus pe la casele mai multor locuitori trezindu-i din somn şi împuşcându-i. Au fost ucişi în acest mod 18 români. Crimele au fost comise înainte de miezul nopţii. Întors la sediul gărzii naţionale din Ip, Vasvári Zoltán dă indicaţii membrilor să pregătească 10 căruţe şi mai mulţi oameni pentru dimineaţă în scopul îngropării victimelor ucise până atunci. Locotenentul părăseşte apoi postul. Imediat după se aude o rafală de mitralieră trasă din sat, iar Vasvári se întoarce la sediul gărzii naţionale pretextând că sătenii români i-au atacat compania. Furios se adresează oamenilor din corpul de strajă local, spunând că va incendia comuna. Unul dintre comandanţi a încercat să-l oprească răspunzându-i că aşezarea este compusă în proporţie de 70% din maghiari. Atunci Vasvári Zoltán a cerut să i se dea oameni din garda locală care să arate soldaţilor lui caselor româneşti, pentru a-i împuşca pe vlahi. S-au format 6 echipe de soldaţi în frunte cu câte un om din garda locală, drept călăuză. Până dimineaţa au fost ucişi prin împuşcare sau înjunghiere cu baioneta 157 de români, printre ei octogenari, femei gravide, copii în leagăn.

A doua zi dimineaţa, din ordinul locotenentului Vasvári, mai mulţi localnici au fost puşi să sape o groapă în cimitirul satului, iar alţi săteni au fost scoşi cu căruţele şi au mers din casă în casă pentru a ridica şi transporta cadavrele la groapa comună.

Septembrie îndoliat

Astfel de asasinate au avut loc în aceeaşi perioadă şi la Nuşfalău, unde au fost împuşcate şapte persoane, la Cerişa - 17, la Zalău - 10, la Halmăşd - două, la Cerişa - trei, în pădurea Camărului - patru, iar în cealaltă localitate martir a Sălajului, Treznea, 87 (pe 9 septembrie 1940).

Civilii bihorenii au fost primii români care au căzut victimă trupelor hortyste care au ocupat Ardelaul de Nord ca urmare a Dictatului de la Viena din 30 august 1940. În doar 11 zile, trupele ungureşti au ucis aproximativ 1.000 de români. Cel mai afectat de ucideri a fost judeţul Sălaj, unde au fost masacraţi 477 de români. Primul masacru are loc în comuna Mihai Bravu din Bihor pe 7 septembrie 1940. Aici 22 de ţărani români, printre care şi doi copii, au fost nominalizaţi de către vecinii lor maghiari ca fiind un pericol pentru noul regim, apoi strânşi ca vitele pe câmp şi executaţi de către militari hortyşti. Alţii 11 români din Almaşu Mare au fost omorâţi în localitatea sălăjeană Nuşfalău pe 8 septembrie. Cei nouă bărbaţi şi două femei se aflau în trecere prin localitate întorcându-se către casă.

Bihoreni ucişi pe câmp

Faptele au fost stabilite de către Tribunalul Poporului din Cluj, prin Hotărârea nr. 1, sentinţa publică din 13 martie 1946. În dimineaţa zilei de 8 septembrie 1940, la ieşirea din Nuşfalău, bihorenii au fost opriţi din drum de Szinkovitz Zoltan, localnic din comună şi de un soldat ungur care-l însoţea. Din sentinţa judecătorească reiese că aceşti doi indivizi au readus victimele în centrul satului, le-au percheziţionat, fără a găsi nimic compromiţător contra lor. Conform relatărilor martorilor, cei doi agresori şi-au însuşit obiectele personale, i-au bătut în mod sistematic şi i-au împuns cu baionetele, după care cele două femei au fost lăsate în libertate. Cei nouă bărbaţi au fost urcaţi într-o căruţă militară şi duşi în direcţia comunei Zăuan (Sălaj). La aproximativ 500 de metri de această ultimă comună, cei nouă români din Almaşu Mare au fost ucişi prin străpungerea cu baioneta în inimă. Concomitent, alţi doi localnici maghiari, din proprie iniţiativă, le-au prins pe cele două femei lăsate libere, ducându-le la locul masacrului unde au împărtăşit aceeaşi soartă ca şi cei nouă bărbaţi. În sentinţă se mai arată că toate cadavrele au fost înmormântate sumar şi acoperite numai cu frunze, iar îngroparea lor în cimitirul satului Nuşfalău a avut loc numai peste câteva zile, la stăruinţa locuitorilor, după ce cadavrele începuseră să se descompună. Numele etnicilor maghiari este cunoscut şi ei au fost pedepsiţi de către Tribunalul Poporului din Cluj, pe când militarii unguri au rămas neidentificaţi.

Mărturia unui supravieţuitor

Gavril Butcovan este singurul supravieţuitor rămas în viaţă al masacrului de la Ip de acum 70 de ani. Avea doar 16 ani când armata hortystă i-a scos în curte şi i-a împuşcat întreaga familie. Deşi răniţi grav, el şi mama sa au scăpat cu viaţă. Într-un interviu-document el a povestit drama familiei sale din noaptea de 13/14 septembrie 1940. Cutremurătoarea sa mărturisire a fost publicată în 2 septembrie 2008.

"În zorii zilei de 14 septembrie 1940, am fost trezit de zgomotul asurzitor al focurilor de armă ce răzbăteau dinspre casele vecinilor noştri. Era în jur de ora 5, încă era întuneric şi m-a cuprins o frică ce nu o pot descrie în cuvinte. Aveam doar 16 ani. În familie eram de toţi 10 suflete, printre care 8 copii. Locuinţa era compusă din două încăperi. Eu, părinţii şi alţi 5 fraţi dormeam într-o cameră, iar în camera mică, ceilalţi doi frăţiori. L-am trezit pe tata, Mihai Butcovan şi i-am spus că sunt împuşcaţi românii. Tata nu putea vorbi de emoţie, pentru că bănuia ce ne aşteaptă, focurile de armă înteţindu-se cu fiecare minut ce trecea. S-a uitat pe geam să vadă ce se întâmplă pe uliţă, spunându-ne apoi că vede oameni care se plimbă agitaţi. Pentru o clipă mi-am aruncat şi eu ochii pe fereastră. Strada era plină de militari horthyşti şi consăteni maghiari, deveniţi părtaşi la masacru. Mama i-a zis tatii să meargă să deschidă uşa, ca să nu bată soldaţii în poartă aşa cum au făcut la vecini. Pe când tata a vrut să deschidă uşa, soldaţii erau deja în curtea noastră. Unul dintre criminalii horthyşti s-a răstit la el, spunându-i să iasă afară din casă. La câteva secunde am auzit cinci bubuituri de armă. Atunci am ştiut că l-au împuşcat pe tata. Imediat au năvălit în casă trei soldaţi, îndreptând puştile spre noi. Ne-au spus răstit în ungureşte, să ieşim afară. Mama i-a întrebat, arătând spre leagănul unde se afla sora mea cea mică, ce va întâmplă cu fetiţa, la care i-au răspuns ca o crească ei. Când am ieşit l-am văzut pe tata, care zăcea cu faţa în jos lângă peretele casei. M-am îndreptat înspre el, moment în care asasinii horthyşti au tras în mine. Cuprins de groază m-am prăbuşit lângă corpul neînsufleţit al părintelui meu. Mi-am dat seama că sunt în viaţă, simţind o arsură puternică. Inima îmi bătea tare pentru că în momentele următoare am văzut cum criminali i-au executat pe fraţii mei. În faţa casei, la câţiva metri de mine, au ucis-o pe sora-mea, Maria, de 18 ani, care a fost împuşcată în piept cu cartuşe dum-dum. Fratele Mihai, de 8 ani, a fost împuşcat în burtă, iar surioara Ana, de 5 ani, care, disperată, striga «Unde eşti maică?!», a fost secerată de gloanţele criminalilor. Fratele Viorel, de 11 ani, a vrut să fugă spre grădină, însă soldatul care-l urmărea l-a împuşcat în cap. Pe surioara Paulina, de doar 11 luni, au sfârtecat-o cu baionetele în leagăn. Asupra mamei au tras, rânind-o, însă a apucat să se ascundă sub o căruţă. Cred şi astăzi că şansa mea a fost aceea că nu m-am ridicat de lângă tata şi am stat culcat cu faţă la pământ, în timp ce călăii erau preocupaţi cu uciderea celorlalţi membri ai familiei. Pe lângă mine şi mama au mai scăpat cei doi fraţi ai mei, Ioan, de 12 ani, şi Floarea, de 6 ani, care au dormit în camera mică, unde criminalii nu au mai căutat. Bănuiesc că în sinea lor credeau că au ucis întreaga familie după ce au tras în 7 persoane şi au străpuns-o cu baioneta pe Paulina."

Despre celelalte crime

"Doresc să vă mai spun că cruzimea cu care a fost comis acest genocid întrece orice închipuire. Bătăile şi schingiuirile au început înainte de masacru cu 3-4 zile. Unii români au fost bătuţi până ce şi-au dat duhul. Lui Dumitru Sarca i-au tăiat mâinile, lui Dumitru Chiş i-au scos ochii, iar lui Pavel Sarca i-au smuls unghiile de la mâini. Nu pot să uit nici drama prin care a trecut Gheorghe Leonte şi soţia acestuia, care era în durerile facerii. Bărbatul a plecat după moaşă, dar pe drum a avut ghinionul să se întâlnească cu echipa criminală. Aceştia, sub ameninţarea armelor, l-au întors din drum, iar odată ajunşi în curtea casei l-au împuşcat. Soţiei i-au scos copilul din burtă cu baionetă. O altă tragedie s-a petrecut la cimitir cu Maria Sarca, de 40 de ani şi Maria Olla, de 15 ani. Cu toate că nu erau încă moarte au fost aruncate în groapa comună şi îngropate de vii. în acea zi de 14 septembrie 1940, orice român întâlnit pe stradă sau găsit acasă a fost împuşcat."

Supravieţuitorul îşi încheie povestea făcând o remarcă cu privire la implicarea localnicilor maghiari la această atrocitate:

"Trebuie să vă mărturisesc adevărul până la capăt. Nu toţi consătenii mei au pactizat cu criminalii horthyşti. Au fost şi maghiari care au sărit în apărarea familiilor de români, punându-şi prin acest gest viaţa în pericol. Astfel au fost salvaţi din mâna ucigaşă a horthyştilor cel puţin 3 familii de români. Cu siguranţă, dacă acţiunea criminală ar fi avut loc ziua, ar fi fost mult mai mulţi care ar fi sărit în ajutorul nostru, al românilor, şi în mod sigur numărul celor ucişi era mult mai mic."

 

Mărturii externe

Despre tragedia românilor din Ardealul de nord au relatat şi observatori străini. Lordul Edmond Fitzmaurice, Foreign Office, Londra, spune: "Atitudinea provocativă a minorităţii maghiare faţă de români poate, de la un moment la altul, să dea naştere la revolte sângeroase, ale căror consecinţe sunt incalculabile. Ungurii urmăresc o politică violentă şi oarbă împotriva naţionalităţilor supuse Coroanei, în mod deosebit împotriva Românilor."

În lucrarea "Les assassinats", publicistul american Milton G. Lehrer relata: "Comuna Treznea a fost ocupată de trupele ungureşti la 9 septembrie 1940. Ca şi când armata de ocupaţie ar fi executat un ordin primit, îndată ce satul a fost invadat de soldaţi, un veritabil potop de foc şi sânge s-a abătut asupra lui. Toate armele moderne au fost utilizate pentru a satisface instinctele brutale: puşti, mitraliere, tunuri, grenade. După ce au fost trase primele salve, soldaţii au pătruns în case şi au asasinat pe oricine găseau în calea lor, incendiind locuinţele. Cazul preotului român Traian Costea, care, după ce a primit un glonte în cap, a fost tras pe galeria de lemn a presbiteriului - căruia i s-a dat foc şi a ars în întregime odată cu cadavrul preotului - este tipic. După încetarea focului de arme, ungurii au pus mâna pe copiii de români şi îi aruncau de vii în foc, făcându-i să moară în chinuri groaznice. Jale mare răsuna în tot locul de plânsetele lor".