Anul acesta se împlinește un secol de la Marea Unire din 1 decembrie 1918, eveniment care a încheiat etapa finală a procesului de unificare politică a românilor, începută în martie 1918, prin unirea Basarabiei cu România  și continuată, în noiembrie 1918, prin unirea Bucovinei cu țara-mamă. Din acest motiv, am considerat oportun să aducem în atenția celor interesați câteva considerații legate de principiul datorită căruia a fost posibilă realizarea României Mari de la 1918, cel al autodeterminării, și unele remarci cu privire la contextul internațional.

Secolul al XIX-lea a înregistrat o rapidă evoluție a conceptului de națiune în Europa est-centrală. Sub influența transfomărilor din epocă, a elementelor ideologiei culturale  iluministe  și romantice, a raționalismului și a liberalismului politic, popoarele din acest spațiu, aflate sub dominații străine, au militat în plan politic și cultural pentru crearea propriilor state, menite să  asigure cadrul politic favorabil dezvoltării unei vieți naționale. A fost un fenomen firesc de evoluție spre statul-națiune, etapă parcursă deja de națiunile din vestul cotinentului sau de pe continentul nord-american.

Intrarea societății de aici în epoca modernă, caracterizată de afirmarea treptată a drepturilor democratice și a drepturilor națiunilor, anunța sfârșitul dominației imperiale  (specifică feudalismului) și deschidea drumul spre constituirea statelor  naționale în Europa centrală și răsăriteană.

Marea „inovație” a secolului al XIX-lea, cum a fost ulterior numită, era așa-numitul principiu de naționalitate, din care decurgea, în mod firesc, dreptul la autodeterminare.

Pornind de la acest ideal, națiunile europene lipsite de state proprii și-au intensificat lupta împotriva deznaționalizării și asimilării accelerate - practicate de Ungaria și Austria - și pentru câștigarea independenței. Principiul menționat însemna, la modul concret, afirmarea identității proprii, diferită de a opresorului și, ulterior, revendicarea activă a dreptului formării statelor proprii, pornindu-se de la individualitate și specific național, consecință a limbii, istoriei și tradițiilor comune ale unei națiuni pe un anumit teritoriu. Dacă, până în secolul al XIX-lea, imperiul, ca realitate politică anterioară acestuia, era larg răspândit și acceptat în Europa, tot mai mult ideile moderne, progresiste ale revoluției franceze și modelul politic atractiv al tinerei republici americane, democratizarea regimurilor liberale, vor determina aprofundarea procesului ireversibil de dispariție a formulei imperiale, care s-a dovedit anacronică, cu toate falsele încercări ale guvernanților de a-i da un aspect modern.

În relațiile juridice internaționale, aceasta însemna afirmarea tendinței de înlocuire a dreptului forței, a legii celui mai puternic, cu forța dreptului, care urmărea stabilirea egalității între popoare și state. Marele război din anii 1914-1918 a fost un factor accelerator al acestui proces. Prin înfrângerea militară a imperiilor euro-asiatice (austro-ungar, rus și otoman), acestea au fost, în mod inevitabil, sortite dispariției, iar Germania redusă ca influență politică și oprită din drumul agresivității în competiția internațională.

În ceea ce-i privește pe românii transilvăneni, aceștia se afirmau tot mai hotărât în lupta pentru conservarea și afirmarea identității naționale, inaugurată prin acțiunile politice impulsionate de mișcarea Supplexului și de curentul cultural al Școlii Ardelene, care a generat apariția unei conștiințe naționale românești în accepțiune modernă. În esență, aceasta înseamnă că, prin elitele sale intelectuale,  națiunea română din Transilvania se afirma tot mai viguros în lupta pentru drepturi. Impulsul a fost dat de episcopul greco-catolic Ioan Inochentie Micu (Klein), în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, prin memoriul adresat Vienei, Supplex Libellus. Eliminarea acestei mari personalități din viața publică nu a însemnat renunțarea la lupta pentru drepturi. Dimpotrivă, principiile sale au fost continuate, la sfârșitul secolulul al XVIII-lea și prima jumătate a celui următor de curentul de idei al Școlii Ardelene, prin Corifeii Școlii, creatori și promotori ai ideologiei naționale moderne, argumentată istoric. Elementele esențiale ale specificității naționale au fost asimilate și difuzate treptat în societate, în secolul al XIX-lea, de către elitele religioase (de la episcopi la preoțime și învățătorii satelor) și, mai târziu, de cele politice românești.

Un moment decisiv în procesul maturizării conștiinței naționale l-au avut revoluțiile burghezo-democratice de la 1848-1849, care „au cristalizat acțiunea forțelor dinamice”, ale românilor transilvăneni. Popoarele oprimate ale „bătrânului continent” se trezeau la chemarea spiritului vremii pentru o viață națională mai intensă cu scopul bine deslușit al câștigării libertății. Era evident faptul că, doar printr-o acțiune hotărâtă și solidară a elitelor și maselor, idealul național putea fi atins. În acest context, al progresului și al schimbării, al promovării noului principiul de naționalitate, invocat la început, a fost contestat dreptul istoric și, ceva mai târziu, ideea depășită de imperiu, prin revendicările revoluționarilor pașoptiști.

Acțiunile și năzuințele politice legitime ale popoarelor nu erau, însă, suficiente pentru atingerea obiectivelor majore. Nu sosise, încă, momentul favorabil concretizării imperativelor naționale. Acesta a apărut odată cu declanșarea Primului Război Mondial și se va datora atât acțiunii factorilor  interni, adică luptei poporului român pentru unitatea sa națională, ca și celor externi, circumstanțele internaționale fiind favorabile materializării idealurilor națiunii. 

Contextul internațional propice, atitudinea puterile Antantei și, în special, cea a Statele Unite ale Americii, au jucat un rol însemnat în crearea statelor libere în Europa centrală și de sud-est. Prin președintele Woodrow Wilson SUA s-au pronunțat, în mod consecvent, pentru aplicarea principiului autodeterminării, care făcuse posibilă, în urmă cu un secol și jumătate, și lupta pentru afirmarea sa, ca națiune independentă de Imperiul Britanic.

Convergența intereselor românești și europene la mijlocul secolului al XIX-lea a creat ambianța internațională care a făcut posibilă înfăptuirea Unirii de la 24 ianuarie 1859 și, astfel, crearea nucleului statal spre care vor aspira mai târziu celelalte provincii românești aflate sub dominație străină. În termeni de drept internațional, națiunea română devenea, după cucerirea independenței în 1877-1878, din obiect, subiect al relațiilor internaționale, creându-și astfel mijlocul de realizare practică a desăvârșirii unității naționale. Ocazia pentru atingerea acestui obiectiv a fost Primul Război Mondial. Acțiunea națiunii române a fost încununată de succes și datorită pătrunderii în straturile largi ale poporului român din Transilvania a conceptului de naționalitate și a consecinței sale firești, revendicarea autodeterminării la sfârșitul războiului. S-a produs o adevărată efervescență națională și activizare politică în toamna și iarna anului 1918, fapte care reies din presa și documentele românești ale vremii, confirmând necesitatea  acțiunii imediate, deoarece sosise momentul favorabil.

În timpul Marelui Război, principiului de naționalitate i s-a acordat, de către liderii politici ai națiunilor oprimate din imperiu dar și ai lumii democratice, o nouă dimensiune. Dacă până atunci s-a vorbit doar de un principiu politic (concretizat prin diverse încercări eșuate de reformare, într-o formulă federală a imperiului dualist), la sfârșitul anului 1916 s-a profilat o schimbare majoră, aceasta fiind percepută de statele implicate în conflict nu numai ca un principiu politic, dar, fapt esențial, și ca un principiu juridic, pe baza căruia să devină posibilă construcția postbelică. Iată cum era exprimată - într-un document diplomatic - concepția puterilor aliate cu privire la autodeterminarea națiunilor europene, la sfârșitul anului 1916.

La rândul lor, națiunile oprimate ale Europei au acționat organizat în vederea recunoașterii drepturilor lor, a recunoașterii principiului de autodeterminare. Astfel, Conferința naționalităților oprimate din 1915 l-a adoptat, la fel o serie de organizații, curente, personalități, care l-au impus în viitoarele tratate, ca „fundament al operei de reconstrucție europeană”. Angajarea popoarelor în lupta pentru libertatea lor a avut o importanță crucială, deoarece marile puteri beligerante, la sfârșitul războiului mondial, trebuiau să țină seama de revendicările lor legitime, pentru a asigura singura formulă posibilă de pace după un asemenea război.

O altă notă adresată, de data aceasta președintelui Woodrow Wilson, la 12 ianuarie 1917, demonstrează - ca și declarațiile ulterioare ale sale -  că „principiul de naționalitate a fost asimilat în doctrina și practica juridică internațională, devenind una din „dogmele, care au prezidat reconstrucția europeană după 1918”. Principiul politic începea să ia forma juridică.

Un moment semnificativ al eforturilor românești pe calea afirmării dreptului de autodeterminare a românilor din monarhia bicefală a fost un Memoriu-manifest, sau așa-numita Declarație de la Darnița. Aceasta a fost adoptată de un grup de voluntari români, format din prizonierii de război din imperiul țarist, în situația favorabilă apărută după abdicarea țarului și a victoriei revoluției burghezo-democratice din Rusia (februarie 1917). Aici se instalase un guvern provizoriu care își afirmase dorința de a continua lupta alături de Antantă. Guvernul I. C. Brătianu a obținut, din partea guvernului provizoriu rus aliat, aprobarea pentru recrutarea unui grup de voluntari provenind din fostele armate austro-ungare, inițial mai mare, dar care a fost micșorat până la 5.000 de soldați români, marea lor majoritate din Transilvania și Bucovina.

După ce au trecut printr-un proces de organizare în luna martie a anului 1917, ei au ținut, în data de 13/26 aprilie 1917, o „adunare națională”, care a adoptat așa-numita Declarație de la Darnița…„care exprima opinia și năzuințele românilor de pretutindeni, constituindu-se într-o primă revendicare a dreptului poporului român de a dispune de soarta sa, premergătoare cu un an și jumătate, Declarației de autodeterminare de la Oradea”, din 12 octombrie 1918.

Astfel, în declarația adresată Guvernului provizoriu rus, cei 5.000 de ofițeri și subofițeri români din lagărul de la Darnița (lângă Kiev), se angajau să acționeze unitar pentru câștigarea dreptului de autodeterminare a fraților lor din monarhia austro-ungară. O asemenea declarație demonstrează gradul de maturizare a ideologiei naționale - care explică redactarea declarației sus-menționate - cu corolarul său, dreptul la autodeterminare. (Va urma)