Războaiele cu Franţa au solicitat mari eforturi din partea monarhiei habsburgice mai bine de două decenii, timp în care s-a aflat aproape mereu în poziţie de defensivă, provocată să facă faţă agresiuni unei armate gloriose cum a fost aceea a lui Napoleon. Această perioadă a fost una de regres pentru statul austriac. El a fost nevoit să-şi concentreze resursele materiale şi umane într-un război care-i ameninţa existenţa. Cetatea Oradiei va fi angrenată şi ea în aceste solicitări uriaşe ale războiului cu care se confrunta imperiul. Rând pe rând ea va deveni spaţiu de încazarmare a garnizoanelor militare, puşcărie şi lagăr pentru deţinuţii de război, spital militar şi centru de recrutare.

 

Cetatea putea să ofere toate condiţiile îndeplinirii unor asemenea funcţii. În deceniul opt al secolului XVIII, sub stricta coordonare a inginerului Ludovico Marini, cu scopul acoperirii necesităţilor de încazarmare a mai fost ridicat un etaj la palat şi s-au mai executat lucrări de amenajare şi de construcţie în incinta cetăţii. Tot atunci a fost proiectată şi o biserică de garnizoană. Fiind amplasată în aripa de nord-vest a palatului, lucrările la biserică au început în 1778 şi s-au finalizat în 1783. Tocmai în anul finalizării, împăratul Iosif al II-lea a anulat caracterul strategic ca cetate fortificată de margine, de acum ea rămând  doar o simplă cazarmă, iar Biserica garnizoanei a trecut în schimbul unei sume de 1629 de florini în custodia Episcopiei romano-catolice. Ea nu a mai fost folosită în scopuri spirituale, în 1788 biserica a devenit depozit de echipament militar. Dezafectarea şi repunerea în funcţiune a bisericii, utilizată şi ca depozit de alimente, se va produce la sfărşitul anului 1793, cînd în cetate au fost aduşi 450 de prizonieri de război francezi. În 1792 Casa de Habsburg a intrat în război cu Franţa revoluţionară, atunci alături de alte centre din Transilvania şi Banat, cetatea Oradiei este transformată în lagăr pentru deţinuţii francezi, cărora trebuia să li se asigure totodată serviciile religioase. Nu se putea risca cu deplasarea lor la bisericile catolice din oraş, fapt pentru care biserica a fost destinată oficierii cultului divin. Cu această ocazie se solicită delegarea unui preot cunoscător al limbii franceze pentru asistenţa spirituală a prizonierilor. Deoarece preotul trimis nu cunoştea suficient de bine limba franceză, a fost înlocuit cu Mauriziu Langlois. El era un emigrant francez,  fusese preot paroh în oraşul Loudun, dioceza Pictaviensis, la biserica Sf. Petru de Foro. În 1o februarie 1794 primeşte scrisoare de recomandare din partea Episcopului romano-catolic de Oradea pentru viaţa sa virtuoasă, pentru experienţa sa pastorală şi cunoştinţele teologice temeinice. De asemenea, îi este reliefată fidelitatea faţă de biserica catolică, faţă de rege şi împărat. Acest tip de recomandare era necesară emigranţilor care doareau să se stabilească în imperiul Habsburgic. În continuare, se specifică în scrisoare motivul confiscării averii şi expulzării din patria sa; şi anume încălcarea drepturilor civile,  pe care le-a impus noua orînduire laică din statul francez. Astfel el trece drept victimă a convingerilor sale religioase şi monarhice, şi în consecinţă trebuia primit ca un frate. După obţinerea acestui testimoniu (dovadă) din partea episcopului el s-a stabilit la Oradea, unde a fost găzduit de Gyorgy Tokodi inspector şcolar regal, care l-a îndrumat să asiguare asistenţa spirituală a prizonierilor francezi din Cetate, la solicitările comandanţilor militari şi ale episcopiei. În 12 iunie 1794 el se afla deja ca preot militar în cetate. Dar Langlois moare în octombrie acelaşi an, de aceea maiorul Wisloczyi cere episcopului să trimită un alt preot cunoscător de limbă franceză, care să slujească numai prizonierilor francezi. Deoarece prizonierii s-au manifestat ostil faţă de soldaţii garnizoanei, nu li s-a mai permis accesul în biserică. Vicarul Mihael Kiss intervine la superiorul călugărilor capucini din Oradea, stabiliţi aici pe la începutul secolului, pentru ca acesta să desemneze un preot în locul lui Langlois, iar comandamentului garnizoanei îi solicită întocmirea unui program pentru frecventarea bisericii. Capucinii sunt cei care vor deservi armata şi prizonieri de fiecare dată când situaţia o impunea. În 6 octombrie superiorul ordinului din Oradea primeşte o scrisoare din partea vicarului în care se cere numirea unui preot călugăr cunoscător de franceză să poată să celebreze liturgia duminica şi în sărbători, să administreze sacramentele şi să oficieze slujba la morţi şi muribunzi.

Credem că  acum s-a organizat şi un mic spital în cetate, deşi el nu este menţionat în documentele datate din 1794. Însă cetatea din Oradea a devenit şi un centru de recrutare, încorpoarea şi instruire a tinerilor din comitat, care urmau să fie trimişi pe frontul de luptă cu Franţa. Cu toate că împăraţii Leopold al II-lea şi Francisc al II-lea au abandonat măsurile reformiste începute de Iosif în favoarea tărănimii, această clasă inferioară şi-a păstrat în general ataşamentul faţă de monarhie şi a participat, uneori chiar cu entuziasm, la războaiele antinapolioniene. Instaurarea unei regim francez putea ameninţa cu pierderea privilegiilor nobiliare, de aceea nobilimea maghiară a sprijinit Casa de Habsburg în toată perioada conflictului cu Franţa. Dar adeziunea la un război, care trebuia asumat de toată populaţia, nu s-a coagulat numai la nivelui sensibilităţilor sociale, ci a fost mereu inoculată stărilor de către aparatul administrativ prin propaganda oficială. Aşadar, toate stările sociale erau obligate să participe într-un fel sau altul la acest război.  Participau nobilii cu contingentele lor, aşa cum sa întâmplat în 1797, când nobilii din comitat s-au adunat pentru insurecţie în tabăra de la Szombothely, apoi în 1800, 1805. De asemenea în 1809, cînd Napoleon a intrat în Viena, contingentele nobililor din Bihor, Bekes şi Csangrad s-au adunat la sfârşitul lui mai în Oradea, iar în 14 iunie defilau prin faţa autorităţilor comitatense, îndreptându-se spre tabăra de la Pesta. Prin acordul stăpînului domenial erau înrolaţi şi tinerii iobagi, apţi de serviciu militar. Cunoaştem cazul românilor de pe domeniul greco-catolic de Beiuş, când în luna mai 1794 un număr de 16 tineri români din satele Drăgoteni, Feneriş, Meziad, Poieni, Pietrani, Şoimuş şi din Beiuş, cu acordul episcopului Igantie Darabant, au fost prinşi în târgul de la Beiuş şi înrolaţi la garnizoanele din cetatea Oradea. În aceeaşi lună au mai fost înrolaţi încă trei tineri de pe domeniul Beiuşului. Pentru serviciul militar ei urmau totuşi să fie retribuiţi în florini renani.  Cei care mergeau voluntari mai erau scuţiţi pe o perioadă de obligaţiile faţă de stat şi faţă de stăpânul de pământ.

(Va urma)