La fel ca în alte instituții, şi în căminele de bătrâni ale organizației Caritas Catolica Oradea s-a impus izolarea personalului în scop preventiv, în conformitate cu Ordonanța Militară nr. 8 din 9 aprilie 2020.

Conform Ordonanței Militare nr. 8, timp de două săptămâni, angajații din căminele de bătrâni nu-și pot părăsi locurile de muncă, iar după această perioadă, trăiesc alte două săptămâni în izolare la domiciliu.

Prin urmare, deși Ordonanța promitea sprijin, prin completarea efectivului și eventuala cazare, această promisiune a rămas doar pe hârtie, iar soluția practică s-a realizat prin jertfa de sine a angajaților și munca asiduă a conducerii instituției.

Szombati-Gille Tamás, responsabil comunicare în cadrul Caritas Catolica, a realizat un interviu cu asistentele și îngrijitoarele care lucrează izolat la locul de muncă în căminele asociației Caritas Catolica. Acestea au acceptat ca, în interesul vârstnicilor îngrijiți de ele, să se despartă pentru două săptămâni de familie, de cei dragi, iar la finalul acestei perioade, să rămână încă 14 zile în izolare la domiciliu, la nevoie repetând acest ciclu tot la două săptămâni, până la ridicarea stării de urgență.

 

Jertfa de sine

Ordonanța Militară nr. 8, după „obicei” a fost anunțată seara, de către ministrul apărării, drept urmare, conducătorilor instituțiilor le-a rămas doar o zi la dispoziție să stabilească cele două schimburi de 14 zile. Totodată, și angajatelor Caritas Catolica le-a rămas numai o zi să decidă asupra propriei “internări”, iar apoi să-și facă bagajele și să-și ia rămas bun de la familie şi prieteni pentru două săptămâni.

Angajatele Caritas Catolica au acceptat aproape în totalitate această jertfă necesară, deși multe dintre ele erau nevoite să-și părăsească părinții în vârstă sau copiii mici, pentru a-și îndeplini obligațiile profesionale, și nici măcar nu în cele mai optime condiții, având în vedere că aceste cămine funcționează la capacitate maximă, toate camerele fiind ocupate de rezidenții vârstnici, iar pentru mutarea personalului, a fost nevoie să se recurgă la crearea unor spaţii improvizate. În birouri și în incintele la care se putea renunța, au fost plasate paturi și saltele.

 

Adio, familie

„A fost puțin șocant când am aflat că trebuie să ne mutăm pentru două săptămâni în căminul de bătrâni, deoarece eram obișnuite cu rutina ca după 8 sau 12 ore de muncă, să ne ducem acasă la familia noastră. De pe-o zi pe alta, practic, în câteva ore, a trebuit să luăm decizia, dar am considerat acest lucru ca o încercare, atât din punct de vedere profesional cât și uman. Mi-a fost frică, mi-am făcut griji să o las singură pe mama mea vârstnică, chiar dacă am rugat vecinii să fie cu ochii pe ea, mai ales că eu sunt cea care o îngrijesc de obicei și îi asigur cele necesare. A fost foarte greu pentru mine, dar mama mă încuraja mereu, spunându-mi că totul va fi în regulă, se va termina repede și, după aceea, ne vom vedea. Asta m-a ajutat să îndur toată situația”, povesteşte Krisztina Kovács, care de trei ani lucrează ca asistentă medicală la Căminul de Bătrâni Sfânta Elisabeta.

„Poate a fost spre norocul nostru, pentru că n-am prea avut timp prea mult să ne frământăm. Am primit vestea, iar a doua zi, ne-am mutat în cămin. Atât a fost. Eu locuiesc cu fiica și nepoțica mea, mi-a fost greu să explic micuței că plec pentru două săptămâni. Am, însă, o colegă, care și-a lăsat părinții bolnavi pe care îi îngrijește, acasă… Ei i-a fost mult mai greu decât mie, pentru că o sunau zilnic, plângând, iar ea nu putea să-i ajute. Credem că această ordonanță militară ar fi avut un rost rațional, dacă se asigura testarea virusului pentru schimbul care intră”, mărturiseşte şi Ildikó Körösi, îngrijitoare la Căminul Sfântul Martin.

„Ne-am simţit de parcă ne-ar fi aruncat într-o apă adâncă. Am avut 24 de ore să ne pregătim și să intrăm într-o situație neprevăzută, necunoscută, o provocare. Copiii au fost puțin cam timorați, când au aflat că mama se mută pentru două săptămâni la locul de muncă, dar sunt deja mărișori și au acceptat situația. A fost o experiență nouă pentru ei, întrucât nu au fost despărțiți pentru o perioadă mai lungă de o săptămână. Mi-a fost de mare ajutor faptul că tăticul, care e mai des plecat, acum a fost alături de ei, pe toată perioada, astfel încât cele două săptămâni au fost bogate în programe comune cu tata”, a adăugat asistenta socială Kiss Gyöngyi Évi, care și-a lăsat copiii de 8, respectiv 11 ani, pentru a-şi face datoria şi a-i ajuta pe bătrâni.

 

Muncă în condiții modificate

„Jumătate din personal a primit paturi, cealaltă jumătate, saltele, după posibilități. Chiar și așa, n-am putut dormi decât în schimburi, unele înainte de masă, altele, după-masă. Eram cinci într-o sală, și nu ne-a fost ușor, pentru că fiecare era obișnuită cu rutina de acasă. Ne-am împărțit timpul, cine, când să meargă la duș sau la toaletă. Între timp, eram atente la celelalte colege, să nu le deranjăm, să le lăsăm să doarmă pe cele care au ieșit din tură. Primele două zile au fost cele mai grele, câteva au vărsat și lacrimi, dar n-au existat sâcâieli, cu toate că eram claie peste grămadă. Toată echipa gândea pozitiv, am încercat să ne încurajăm și să ne ajutăm reciproc. Iar dacă am observat că una dintre noi e tristă, ne-am străduit să o destindem puțin. În timpul liber, ne uitam la filme, ascultam muzică sau ne plimbam în grădină, încercând să ne distragem atenția de la greutăți”, mărturiseşte Krisztina Kovács.

 

Sărbătoare în izolare

„În primele zile a fost mai greu. Veneau sărbătorile de Paști, iar noi eram departe de familie. Ne-a lipsit mediul de acasă, vraja sărbătoririi în comun. Dar, chiar şi în aceste circumstanțe dificile, am avut parte de ceva bun: am putut participa la slujba sfântă în capela căminului, ceea ce nu puteam face afară. A fost o trăire emoționantă, atât pentru angajați cât și pentru rezidenți, multora ne-au dat și lacrimile, slujba a fost foarte frumoasă, fiind celebrată de părintele Kohr Balázs, rezident al căminului. După slujbă, a urmat o masă comună, ocazie cu care părintele a sfințit și mâncarea. A fost un moment cordial, ne-am gândit la familie, la cei dragi, la rudele de care ne era tare dor”, a completat Krisztina Kovács.

 

Starea rezidenților este bună

Reacția a fost unanimă și fără echivoc în toate căminele Caritas. Deși în perioada carantinei instituționalizate au trăit puțin mai înghesuiţi, rezidenții se simt în siguranță, deoarece tot personalul, inclusiv asistentele erau prezente în mod continuu, putând fi oricând contactate.

„Mare ne-a fost mirarea când am văzut că rezidenții au devenit mult mai echilibrați în această perioadă. Sunt liniștiți, știu că situația este stabilă și sub control, știu că pot conta pe noi oricând şi pentru orice problemă”, spune asistenta medicală a căminului Sf. Elisabeta, care monitorizează în continuu starea de sănătate a rezidenților.

„Starea de sănătate a rezidenților este, în prezent, stabilă, nu e nimeni răcit, pentru că  noi, încă din ianuarie, am stabilit un fel de pre-carantină pentru cămin, adică rezidenții nu puteau ieși în oraș, nici să primească mai mult de un vizitator, fără legătură cu epidemia de coronavirus. Acesta este un obicei la noi în fiecare an, în perioada de iarnă, când riscul de îmbolnăvire este mai mare. În mod permanent, îi îndemnăm să se apere mai bine de boli și de viroze pe timp de iarnă. Punem un accent deosebit pe igiena mâinilor, să se spele mult mai des decât de obicei, astfel încât am ajuns ca rezidenții să se atenționeze reciproc între ei dacă cineva omite aceste reguli. Ne ajută mult această atitudine a lor. Drept urmare, până acum, am reușit să evităm orice îmbolnăvire”, menţionează Krisztina Kovács.  

 

Rezidenții înțeleg situația

„Se vede pe rezidenți că se simt în siguranță, ba mai mult, încearcă să fie mai înțelegători și răbdători. Nu reușesc întotdeauna, dar chiar s-a văzut că au bunăvoință și înțelegere. Pentru rezidenți, a fost puţin mai greu, întrucât membrii familiei nu-i puteau vizita ca de obicei. Totodată, înainte de carantină, rezidenții mai activi ieșeau de regulă în oraș, la o plimbare, cumpărături sau să rezolve vreo problemă, lucru imposibil acum, din cauza prevederilor valabile în perioada epidemiei. Am încercat să asigurăm posibilitatea unor video-convorbiri cu familiile lor, folosind telefoanele personalului, fiind atente să aibă telefoanele proprii permanent încărcate, pentru a nu pierde vreun apel venit de acasă”, mărturiseşte Kiss Gyöngyi Évi, asistentă socială.

„După ce fiecare și-a terminat propriul program de lucru, deseori mai dădea o mână de ajutor la schimbul următor. Când aveam timp liber, ieșeam să mă plimb puțin în grădina căminului, mă uitam la filme, ori pur și simplu stăteam de vorbă cu rezidenții. Era bine să le cunoști viața personală, să asculți întâmplări din vremurile frumoase de demult. În timpul programului regular de opt ore, nu ai timp de așa ceva, oricâtă plăcere ne-ar face acest lucru”, spune Krisztina Kovács, a cărei zi de naștere a fost exact în perioada carantinei, astfel încât conducerea Caritas, împreună cu colegele, i-au făcut cadou un tort frumos și o mică petrecere cu muzică, la care au luat parte și rezidenții.

 

Pe ultima sută de metri

Zilele trecute, a luat sfârșit carantina de două săptămâni pentru îngrijitoarele, asistentele și femeile de serviciu din primul schimb, care așteptau obosite să fie schimbate de colegele din turul următor.

„Oboseala este mai mult psihică decât fizică, deși îmi simt şi picioarele obosite. Au trecut cu bine aceste două săptămâni, dar acum abia aștept să mă duc acasă și să văd cum sunt părinții mei. Când voi ajunge acasă, primul lucru va fi să gătesc mâncăruri pe care nu aveam prilejul să le mănânc în carantină, și voi petrece mult timp cu cei dragi. Dar, sincer, cred că n-o să treacă nicio săptămână, și îmi vor lipsi colegele și bătrânii din cămin”, mărturiseşte Krisztina Kovács.

 

Un team-building binevenit

„Pentru noi, această perioadă a fost și un fel de team-building bun. Ca asistentă socială, eu lucrez de obicei în biroul de la etaj și, în timpul programului normal de muncă, am mult mai puține contacte cu colegele din îngrijire. De aceea, în această perioadă, pentru mine, a fost important să mă alătur lor, să mă încadrez în tot ce fac ele zi de zi. Astfel, comunicarea a fost mult înlesnită și ne-am cunoscut mai bine. Alt aspect a fost faptul că, la sfârșitul programului de muncă, nu ne-am despărțit, ci am mâncat împreună, am stat de vorbă și ne-am apropiat mai mult unii de alții. Am reușit să formăm o echipă adevărată”, povesteşte asistenta socială Kiss Gyöngyi Évi.

 

Concluzii…

„Această situație a fost o lecție importantă pentru mine, atât din punct de vedere profesional, cât uman. Pe plan profesional, s-au reevaluat multe. În plus, cu totul altfel concep acum noțiunea de a sta „închisă” undeva, adică faptul că trăiești 24 de ore din 24 într-o instituție. Am resimțit mult mai bine situația rezidenților în vârstă, de exemplu cât de important este ca fiecare dintre ei să aibă o sferă intimă, ceea ce, de multe ori, e greu de realizat în cadrul unei instituții. Chiar dacă ieși pe terasă, la soare, nu e sigur că vei fi singură, aşadar nu ai intimitatea de acasă, deși pentru un om e foarte important să aibă viață privată. Pe lângă asta, ei sunt departe de familie. Noi, angajații, am fost despărțiți de familie doar două săptămâni, însă, între rezidenți, sunt persoane ai căror copii și nepoți trăiesc în străinătate sau pur și simplu sunt vizitaţi foarte rar. Ei resimt o lipsă puternică cauzată de absența familiei, chiar dacă nu o spun. Când omul trăieşte acest sentiment pe pielea lui, vede altfel lucrurile…”, a adăugat Kiss Gyöngyi Évi.

„Până acum, eram ferm convinsă că gestionez destul de bine anumite situații, Însă, în aceste două săptămâni, am avut momente când mi-am dat seama că mai am multe de învățat, atât profesional, cât și în ce priveşte latura umană a lucrurilor. De exemplu, răbdarea. Pentru că nu e totuna să ai contact de câteva ore cu alții sau să fii în permanență închisă laolaltă cu ei. O mustrare, o observație mai dură sau un gest de nerăbdare te poate scoate ușor din echilibrul tău într-o asemenea situație. În acest fel, ne dăm seama că mai avem multe de învăţat în acest domeniu. A fost o provocare la care am reușit să-i fac față cu ajutorul colegelor și al rezidenților”, a adăugat asistenta socială.