Ruperea religioasă totală a românilor În Transilvania, dezbinarea românilor ortodocşi prin atragerea la uniatism convenea habsburgilor catolici de la Viena care urmăreau o rupere religioasă totală a românilor din aceste ţinuturi, de cei din sudul şi estul Carpaţilor. La scurt timp după ocuparea Transilvaniei de către habsburgi, s-a început o acţiune energică în vederea întăririi stăpânirii lor aici. Întrucât împăraţii de la Viena erau catolici, aceştia au început să acţioneze pentru atragerea românilor la Biserica Apuseană, pentru că numărul catolicilor scăzuse mult sub principii calvini. Prin urmare, raportul de forţe trebuia schimbat în favoarea catolicismului. În acest scop au fost luate mai multe măsuri care să ducă la creşterea numărului catolicilor în Transilvania. Au fost reînfiinţate episcopiile romano-catolice din Oradea (1692) şi Alba-Iulia (1715), au fost restituite moşiile confiscate catolicilor şi au revenit iezuiţii. Pentru că luteranii, calvinii şi unitarienii nu puteau fi aduşi în sânul Bisericii Catolice, misionarii iezuiţi şi-au indreptat atenţia spre românii ortodocşi care erau şi cei mai numeroşi. Creşterea rolului politic al statului catolic Prin atragerea românilor ortodocşi la unirea cu Biserica Romei se urmărea atât înmulţirea numărului catolicilor şi creşterea rolului politic al statului catolic, cât şi întreruperea legăturilor românilor transilvăneni cu fraţii lor din Ţara Românească şi Moldova. La 14 aprilie 1698 împăratul a dat o diplomă prin care preciza că românii ortodocşi erau liberi să se unească cu una din confesiunile recepte sau să rămână în credinţa lor. Preoţii care acceptau să se unească cu una din acele confesiuni urmau să beneficieze de toate drepturile confesiunii respective, subliniind în mod special că aceia care vor accepta unirea cu Biserica Romei, recunoscând pe papa drept cap al Bisericii, vor beneficia de privilegiile clerului catolic. Cei care rămâneau în credinţa ortodoxă rămâneau în situaţia apăsătoare de până atunci. La 2 iunie 1698 arhiepiscopul catolic de Esztergom din Ungaria, cardinalul Leopold Kolonici, a adresat un manifest către preoţii români, prin care arăta că se vor bucura de privilegiile pe care le aveau preoţii şi bisericile catolice, numai aceia care vor accepta cele patru puncte florentine: primatul papal, filioque, azima, purgatoriul. Pe baza celor două manifeste, al împăratului şi al lui Kolonici, iezuiţii au pornit acţiunea de atragere a românilor ortodocşi la unirea cu Roma. Astfel un număr de 38 de protopopi au semnat un act scris în limba română, purtând data de 7 octombrie 1698. Actul de unire avea trei file (şase pagini). Pe pagina întâi era textul propriu-zis, prin care semnatarii decalarau că se unesc cu Biserica Romei, cea catolicească, pentru a beneficia de privilegiile de care se bucurau preoţii acelei Biserici. Textului i s-a adăugat un postscriptum în partea de jos a aceleiaşi pagini, prin care protopopii precizau că se unesc cu condiţia ca să poată să ţină neclintit obiceiurile şi tradiţiile Bisericii Ortodoxe (Liturghiile, sărbătorile, posturile, etc. ). Pagina a doua rămasă liberă a fost completată ulterior de Bárányi şi de iezuiţi, cu traducerea actului de unire în limba latină, pe care l-au tradus doar parţial, în care se arată ca protopopii primesc întreaga învăţătură romano-catolică şi mai ales cele patru puncte florentine. Pe paginile a treia, a patra şi a cincea erau semnăturile celor 38 de protopopi, încât se părea că acceptau şi cele scrise pe pagina a doua în limba latină, limbă pe care ei nu o cunoşteau. După semnături pe pagina a cincea, jos, era un nou adaus, scris de însuşi mitropolitul Atanasie prin care se cerea să nu se facă nicio schimbare a Legii (a credinţei ortodoxe). Pagina a şasea era nescrisă. Diploma întâia leopoldină La sfârşitul lunii februarie 1699, s-a publicat aşa numita Diploma întâia leopoldină (după numele împăratului Leopold), prin care se prevedea înfiinţarea Bisericii unite, averile şi preoţii ei urmând să fie scutiţi de impozite, în schimbul acceptării întregii învăţături catolice. Văzând că unirea nu înregistra succesul scontat, mitropolitul Atanasie a fost chemat la Viena şi pus în faţa unei comisii de judecată, care i-a adus 22 de acuzaţii. Cardinalul Kolonici, care se număra printre judecătorii lui, l-a sfătuit să accepte unirea urmând ca în schimb să fie confirmat în scaun. În 19 martie 1701, împăratul a emis o nouă diplomă, Diploma a doua leopoldină, cu 15 articole, prin care se confirmau scutirile preoţilor uniţi, iar credincioşilor care vor adera la unire li se promiteau drepturile pe care le aveau celelalte naţiuni. În 24 martie 1701, cardinalul Kolonici l-a rehirotonit pe Atanasie preot după ritul romano-catolic, iar a doua zi l-a hirotonit episcop. Întors de la Viena, Atanasie, a fost instalat din nou ca episcop unit în catedrala lui Mihai Viteazul din Alba-Iulia, în iunie 1701. Academicianul Mircea Păcurariu a prezentat urmările dezastruoase ale actului unirii în lucrarea Uniaţia în Transilvania în trecut şi astăzi (Oradea, 2006) : “Urmările actului încheiat de Atanasie Anghel au fost dintre cele mai dureroase : s-a pierdut independenţa Bisericii Ortodoxe Româneşti din Transilvania, iar în locul vechii Mitropolii cu sediul la Alba-Iulia, s-a creat o Episcopie unită, subordonată arhiepiscopului romano-catolic maghiar din Esztergom; pe lângă noul episcop unit a fost impus un teolog iezuit, de regulă maghiar, care îl controla în toate acţiunile sale, încât avea mai multă putere decât însuşi episcopul; împăratul a devenit patron suprem al Bisericii unite, cu dreptul de a numi pe episcopii următori dintr-o listă de trei candidaţi şi de a acorda beneficii (mijloace de existenţă) episcopilor şi altor demnitari bisericeşti; şi-a încetat activitatea pentru o jumătate de secol tipografia mitropolitană din Alba-Iulia; s-au rupt legăturile culturale - bisericeşti cu Ţara Românească şi cu Mitropolia Ungrovlahiei; s-a produs dezbinare, ură şi neîncredere între fiii aceluiaşi popor român, care au putut fi stăpâniţi mai uşor de Habsburgi, potrivit principiului “divide et impera” . Ctitorie a lui Mihai Viteazul dărâmată din temelii În numele Bisericii Romei, în 1714, au fost dărâmate din temelie catedrala şi reşedinţa mitropolitană din Alba-Iulia, ctitorită de Mihai Viteazul! Credincioşii au rămas însă statornici în credinţa ortodoxă, chiar dacă preotul lor se considera unit cu Roma, din dorinţa de a beneficia de drepturile clerului catolic. Pe tot parcursul secolului al XVIII-lea, în Transilvania, s-au desfăşurat lupte susţinute pentru apărarea Ortodoxiei. Habsburgii catolici au inaugurat o perioadă a persecuţiilor în timpul căreia s-au ridicat din rândul clerului şi a credincioşilor un şir de luptători, pentru apărarea Ortodoxiei: Oprea Miclăuş din Săliştea Sibiului, preotul Moise Măcinic din Sibiel, Ioan Oancea din Făgăraş, preotul Cosma din Deal (jud. Alba), preotul Ioaneş din Galeş, preotul Ioan din Aciliu, ieromonahul Nicodim, preotul Nicolae Pop de Balomir, preotul Ioan din Sadu, etc. Răscoală pentru apărarea ortodoxiei În 1744 a venit în Transilvania ieromonahul Visarion Sarai (un vlah din Bosnia), care a încercat să-i ridice pe credincioşi la luptă împotriva preoţilor uniţi. A fost însă arestat în apropierea Sibiului şi a ajuns în temniţa de la Kufstein, în munţii Tirolului, unde şi-a sfârşit viaţa. În anii 1759 - 1761, s-a desfăşurat o adevărată răscoală religioasă îndrumată de ieromonahul Sofronie de la Cioara, care a cuprins aproape întreaga Transilvanie. În această situaţie critică pentru habsburgii catolici, împărăteasa Maria Tereza a trimis în Transilvania pe genralul Nikolaus Adolf von Bukow, cu numeroase unităţi de cavalerie şi infanterie, pentru a reprima orice mişcări impotriva uniaţiei. Peste 500 de biserici ortodoxe au fost atribuite în mod arbitrar uniţilor! Prin abuz şi forţă ctitoriile brâncoveneşti de la Făgărş şi Ocna Sibiului, mănăstirea Prislop, bisericile cneziale din Ţara Haţegului, mănăstirea Nicula şi multe altele, au devenit unite! Cea mai mare barbarie comisă de generalul Bukow, a fost distrugerea a zeci şi zeci de schituri şi mănăstiri româneşti din Transilvania! Cele din lemn au fost arse, iar cele din cărămidă şi piatră au fost distruse cu tunurile! Cele care au scăpat de barbaria armatei imperiale au fost trecute în stăpânirea Bisericii unite. Biserica Ortodoxă Română din Transilvania nu a mai avut nici o mănăstire până după 1918! Concordatul cu Vaticanul O nouă mişcare pentru apărarea Ortodoxiei, izbucnită în 1763 în Ţara Năsăudului, a fost reprimată cu cruzime de acelaşi general de tristă amintire, Bukow, bătrânul Tănase Todoran din Bichigiu Năsăudului, fiind frânt cu roata, iar alţi câţiva ţărani spânzuraţi! Ofensiva catolicismului în Transilvania va continua pe tot parcursul secolelor XVIII şi XIX, rând pe rând, satele ortodoxe româneşti fiind forţate să treacă la uniatism. Ofensiva Bisericii Romei împotriva Bisericii Ortodoxe Române nu a încetat nici după actul unirii Transilvaniei cu România la 1 Decembrie 1918. La scurt timp, Biserica Ortodoxă Română, a primit o grea lovitură prin Concordatul încheiat de România cu Vaticanul în 1927, şi prin Legea pentru regimul general al cultelor din 1928. Amândouă puneau Biserica Ortodoxă Română într-o stare de inferioritate faţă de catolicism. Prin Concordatul cu Vaticanul cultul catolic se sustrăgea din sfera prevederilor constituţionale şi îşi asigura o situaşie privilegiată faţă de toate celelalte culte. Raportul dintre statul român şi catolicism urma să se reglementeze pe baza unei convenţii cu caracter internaţional, în care părţile implicate tratează pe picior de egalitate. Mai mult, Concordatul, stipula, că relaţiile cu caracter excepţional dintre Vatican şi Statul Român se vor stabili pe calea unor acorduri bilaterale. Această situaţie de cult privilegiat, cu puternice implicaţii economice, îi va asigura catolicismului posibilitatea de a-şi continua activitatea de prozelitism în mijlocul poporului român şi va încălca principiul egalităţii de drepturi pe care orice stat are obligaţia de a-l aplica faţă de toţi cetăţenii săi. Nu insistăm mai mult asupra consecinţelor nefaste ale Concordatului încheiat de Statul Român cu Vaticanul. Cei interesaţi de această problematică, pot consulta lucrarea lui Valeriu Anania: PRO MEMORIA. Acţiunea Catolicismului în România interbelică (Bucureşti 1993). Ofensiva catolicismului împotriva românilor nu s-a încheiat nici astăzi. După evenimentele din decembrie 1989, Vaticanul a găsit teren prielnic de a-şi relua ofensiva împotriva Ortodoxiei Româneşti. Folosindu-se de darurile supraadăugate ale Băncii Sfântului Spirit, papalitatea şi-a găsit repede mercenari atât în rândul politicienilor cât şi între oligarhii presei româneşti şi a revistelor de cultură. Prin urmare o serie de posturi de televiziune, ziare, reviste de cultură, etc., s-au pus în solda Vaticanului împroşcând cu noroi Biserica Ortodoxă, ridicând în slăvi catolicismul şi pe corifeii lui. Vaticanul nu s-a lăsat până nu a forţat o vizită papală în România, folosindu-se de personalitatea papei Ioan Paul al II-lea. Cruciadele antiortodoxe coordonate din umbră de papalitate sunt stimulate cu mult entuziasm de arginţii lui Iuda, pentru ca românii să-şi trădeze Biserica Strămoşească. Astăzi ierarhia greco-catolică se dedă la aceleaşi practici iezuite din secolul al XVIII-lea, cumpărând cu bani conştiinţe şi suflete. Unde comunităţile ortodoxe întâmpină probleme financiare, în urma unor dezastre naturale, Caritas Catolica intră în acţiune, oferind ajutoare financiare şi materiale în schimbul lepădării de credinţa ortodoxă. O tempora, o moriss! Mai nou românii transilvăneni sunt alungaţi din propriile biserici în numele unei justiţii oarbe şi aberante patronată de austro-ungurenii de la Bucureşti, Vatican şi Bruxelles. Orice logică a bunului simţ ne spune că bisericile aparţin credincioşilor care le-au construit cu multă trudă şi nu latifundiarilor de la Vatican. De ce oare nu-şi revendică Vaticanul bisericile din Marea Britanie ori Germania , care au rămas în folosinţa credincioşilor deveniţi anglicani şi lutherani ?