Fiii eroilor de la Mărăşeşti ar fi rezistat şi singuri Sunt bine cunoscute preocupările autorităţilor şi a oamenilor politici români de a scoate de sub influenţa germană şi din război armata, în special după pierderea bătăliei de la Stalingrad, fapt pentru care contactele diplomatice cu statele occidentale s-au intensificat, în special când frontul se îndrepta spre frontiera de Est a României. Toţi urmăreau acelaşi scop: condiţii avantajoase pentru ţară. Numai că, în timp ce Antonescu era preocupat de ocuparea unei poziţii puternice, pentru aliniamentul de Armistiţiu, cum era acela al fortificaţiilor Focşani - Nămoloasa - Galaţi, de pe care să poată pretinde condiţii convenabile, în acel timp entuziasmul şi exuberanţa tinerească a regelui, anturajului său, pe de o parte şi nerăbdarea unor generali, de a-i plăti poliţe mareşalului, i-au împins spre grabă. În dimineaţa zilei de 23 August, Gheorghe Brătianu a fost trimis, de Maniu, la mareşalul Antonescu pentru a-i solicita să încheie armistiţiul. Acesta a fost de acord, punând însă condiţia ca liderii partidelor politice să consemneze în scris adeziunea lor pentru schimbarea de atitudine a României. La audienţa din după amiaza zilei de 23 august, Antonescu i-a declarat regelui Mihai că în principiu este de acord cu semnarea armistiţiului, nu înainte însă de a informa şi pe germani de intenţia sa. Totodată a precizat că va pleca pe front pentru a spori rezistenţa trupelor române, până când se va ajunge la o înţelegere cu Germania. La refuzul lui Antonescu de a încheia imediat armistiţiul regele Mihai a dispus arestarea acestuia şi a lui Mihai Antonescu, prezent şi el la Palat în acel moment. Încercarea lui Antonescu de a obţine asentimentul Berlinului faţă de schimbarea de front a României era, în opinia majorităţii istoricilor, lipsită de orice şansă, deoarece Hitler nu ar fi manifestat nici un fel de reţinere în ocuparea militară a României, cum a fost cazul Ungariei în martie 1944, când Horthy a încercat desprinderea acestei ţări de Reich-ul german. Nu împărtăşim un asemenea punct de vedere deoarece condiţiile concrete, din România, erau cu totul altele, iar frontul era la Iaşi. România avea sub arme peste 1 milion de soldaţi, adică un efectiv semnificativ care nu putea fi anihilat cu uşurinţă. În plus nemţii îşi retrăseseră o parte din forţe de pe frontul din Moldova, iar cele din interior nu ar fi fost suficiente, cum de fapt s-a şi dovedit, pentru ocuparea întregului teritoriu românesc. Apoi mai trebuie analizat şi faptul că sovieticii erau în plină ofensivă în Moldova. Nemţii nu puteau lupta concomitent şi cu faţa şi cu spatele pe un front contra românilor iar pe altul contra sovieticilor. Mediul românesc ar fi fost şi mai ostil, cu căi de comunicaţie nesigure, în special în zona Transilvaniei, unde deja erau pentru acoperire efectivele unei Armate. Cunoscând şi valoarea lucrărilor pe frontul fortificat Focşani - Nămoloasa - Galaţi, cu mareşalul la cârma armatei, probabil că Hitler nu ar fi ordonat un atac împotriva României, şi nu ar mai fi catalogat evenimentele ca un puci de la Bucureşti. Poate ar fi fost momentul decisiv al încheierii păcii. România ar fi avut propriul său război, diferit de al Germaniei, fapt pentru care şi raţiunea politică trebuia să conducă la alegerea momentului cel mai nimerit pentru luarea unei decizii, în consonanţă cu interesul naţional. Au prevalat însă orgoliile regale şi interese mărunte ale generalilor, puse înaintea interesului colectiv, fapt pentru care foarte mulţi au avut de suferit, primii pătimind chiar autorii actului pripit de la 23 august 1944. Pentru a respecta adevărul şi a înlătura mitul privind refuzului mareşalului de a scoate România din război apelăm la cercetări mai vechi şi recente care dovedesc contrariul. Profesorul Gheorghe Brătianu a fost aşteptat de Antonescu pentru a aduce „asentimentul scris al şefilor partidelor politice”, în timp ce mareşalul s-a întâlnit cu ministrul german Clodius, căruia i-a comunicat decizia de încheiere a armistiţiului. Grigore Niculescu Buzeşti, care lucra la cifru, în loc să ducă guvernului propunerile sovietice de armistiţiu le-a dat regelui, care le-a tăinuit de Maniu şi C.I.C. Brătianu, în schimb ce pe profesorul Gh. Brătianu îl avertiza că „dacă îl lăsăm pe Antonescu să facă singur armistiţiul, ne va ţine din nou sub papuc”. Iată adevăratul motiv pentru care regele l-a arestat pe Ion Antonescu! Şi pentru a-şi satisface orgoliile personale a preferat ordinul Victoria al sovieticilor, în timp ce din gura lui Antonescu se auzise, în dimineaţa de 23 august „eu ţara pe mâna ruşilor nu o dau”, convins fiind că aceştia niciodată nu-şi vor respecta angajamentele. Şi câtă dreptate avea. O eroare politică cu semnătură regală După lectura unor documente de arhivă şi studiul poziţiilor diferitelor personalităţi, care au participat direct la evenimente, sau le-au analizat prin prisma informaţiilor şi mărturiilor, faţă de momentele cruciale produse în România la 23 august 1944 ne-am exprimat şi noi opinia considerând decizia arestării mareşalului o „o eroare politică, urmată de o performanţă militară”. În analiza noastră am luat în calcul două aspecte ale acestei decizii, primul se referă la decizia de ordin politic iar cel de-al doilea de ordin strict militar. Decizia politică o apreciem ca fiind eronată! Din punct de vedere militar execuţia, cu defecţiunile de transmitere de comandament, a fost una de mare performanţă!. Măsurile de prevedere trebuiau puse în acord cu cerinţele ştiinţei conducerii războiului. Generalul Mihail, în amintirile sale, recunoaşte că „există cazuri când un comandant nu poate accepta responsabilitatea de a executa un ordin primit”. Dacă atunci ordinul de arestare nu s-ar fi pus în aplicare cu siguranţă că şi rezultatele militare ar fi fost cu totul altele, privite desigur prin prisma consecinţelor dezastruoase. Şi totuşi generalii complotişti au executat ordinul de arestare, şi vom spune şi pentru ce motive!. Urmând însă calea justificării deciziilor politice, care se vor dovedi păgubitoare pentru poporul român, aşa cum şi părintele său, Carol al II-lea, a procedat în 1940, când graniţele statului s-au prăbuşit, când România a fost sfârtecată la Est de sovietici, la Nord-Vest de unguri şi la Sud-Est de bulgari, regele Mihai I, în Proclamaţia către Ţară, insinuează că ar fi avut o aprobare şi o „deplină înţelegere cu poporul Meu, că nu există decât o singură cale pentru salvarea ţării de la o catastrofă totală (…)”. Aceasta era cel mult o dorinţă şi o aşteptare a poporului român şi nu o realitate. Acest neadevăr ori nu a fost sesizat, ori a fost trecut cu vederea fiind considerat un argument puternic pentru un act imatur şi nepregătit eveniment. Desigur că în plan general - strategic - întoarcerea frontului românesc, „eveniment unic în istorie - cum îl consideră Florin Constantiniu - care a provocat prin el însuşi efecte aparte prin efective militare şi teritoriu” a favorizat acţiunile aliaţilor, a scurtat cu şase luni războiul. Proclamaţia regelui Mihai I, difuzată la radio, prin care se anunţa încetarea războiului, ca urmare a acceptării armistiţiului oferit de Naţiunile Unite, a creat confuzie. În primele zile guvernul nu a fost recunoscut de nimeni!, în afară de mass-media occidentală. În realitate s-a difuzat un comunicat bazat pe minciună şi ducere în eroare a poporului şi armatei! Şi datorită mersului acţiunilor pe front, a reuşitei ofensivei sovietice aceştia nu s-au mai grăbit a recunoaşte starea de fapt în care se afla România şi armata sa şi ca urmare s-au purtat ca nişte ocupanţi profitori şi perfizi. 150.000 de prizonieri români din ordinul M.S. Regele Mihai I Dacă hotărârea de ieşire din război ar fi fost perfectată, garantată de inamicii-aliaţi atunci probabil nu s-ar fi întâmplat marile tragedii umane şi militare care au urmat: peste 140 000 de ostaşi luaţi prizonieri, peste 92 000 deportaţi în Rusia, spolierea ţării prin plata a peste trei miliarde de dolari. Şi la toate acestea se poate co adăuga şi 50% din efectivul celor 19 divizii care au luptat pe frontul antihitlerist. La fiecare zi de război, din cele 270 ale războiului antihitlerist s-a înregistrat 619 morţi, răniţi şi dispăruţi. O tragedie care trebuia evitată. Încetarea războiului a fost aşteptată de luptătorii de pe front şi de familiile celor care dăduse tribut de sânge, după cum rezultă din sintezele informative ale ultimelor zile de război, sosite din Capul de pod de la Iaşi, acolo unde Divizia 11 Infanterie lupta în cadrul Operaţiei Sonia. Ostaşii erau îngrijoraţi de comportamentul sovieticilor faţă de populaţia civilă din Nordul Moldovei ocupat. Şi acesta era numai începutul. Toate condiţiile favorabile de ieşire a României din război negociate de guvernarea Antonescu şi acceptate acestuia, au fost nesocotite de aliatul sovietic al complotiştilor. Aşa se explică şi faptul că într-o situaţie nesigură, cum era aceea a României de imediat după lovitura de Palat, avându-l pe Mihai I în cap de listă, delegaţia română trimisă la Moscova încă din 28 august nu a fost recunoscută oficial decât pe 10 septembrie 1944. Ori este bine ştiut că deja pe 6 septembrie 1944 trupele române începuseră ofensiva în Transilvania, după ce realizaseră în bune condiţiuni operaţia strategică de acoperire a frontierei de vest a României. Ieşirea României din război era pregătită la nivel diplomatic, de guvernul antonescian. Mihai Antonescu, cu ştirea conducătorului statului, întreţinea strânse legături cu ministrul Italiei la Bucureşti, Renato Bova Scoppa pentru preconizata Axă latină - cuprinzând Italia, Spania, Franţa, România şi Portugalia - pentru a pune capăt războiului. Împotrivirea lui Mussolini a strivit acest proiect. Aşa s-a ajuns ca la Berna, prin ministrul Nicolae Lahovary, să fie contactat nunţiul papal de la Lisabona, iar Victor Cădere să sondeze opiniile acestei ţări, respectiv prin Nicolae Gr. Dumitrescu, la Madrid s-a încercat intermedierea comunicărilor cu ambasadorul american Carlton Hayes cu scopul ca România să facă pace la cel mai apropiat moment posibil. Demersurile diplomatice s-au blocat datorită deciziei luate la Conferinţa de la Casablanca, din 14-24 ianuarie 1943, de capitulare necondiţionată. În toamna anului 1943 guvernul a iniţiat noi măsuri diplomatice pentru revitalizarea demersurilor româneşti pe lângă reprezentanţii aliaţilor din diferite ţări, care nu erau angajate în conflict. Erau vizate Turcia şi Suedia unde au fost trimişi ca ambasadori nume de rezonanţă ale diplomaţiei româneşti: Alexandru Cretzianu la Ankara şi Frederich Nanu la Stockholm. Mai mult, după 23 august 1944, guvernul improvizat de regele Mihai, cu Grigore Niculescu-Buzeşti la externe, trimitea emisarilor români la Cairo o telegramă, prin care prinţul Ştirbey şi Vişoianu erau investiţi cu puteri depline pentru a semna imediat armistiţiul cu aliaţii. Documentul menţiona că „doamna Kollontai a comunicat acum câtva timp oficial, în numele guvernului sovietic, […]că Uniunea Sovietică consimte în condiţiunile iniţiale ale armistiţiului să fie introduse următoarele completări:1). Guvernul român va acorda armatei germane un termen de 15 zile pentru a părăsi ţara. Numai în caz de refuz, armata română ar urma să lupte alături de armata sovietică şi de celelalte armate Aliate pentru expulzarea germanilor din România; 2).În stabilirea reparaţiilor se va ţine seama de situaţia economică grea a României; 3). Se va lăsa guvernului român o regiune liberă prin care nu, repet, nu vor trece trupele sovietice în ipoteza în care operaţiunile militare ar fi necesare pentru expulzarea germanilor din România”. Desigur că toate încercările diplomaţilor români de a impune înscrierea unor principii în convenţia care avea să fie semnată la 12 septembrie 1944 s-au izbit de refuzul categoric al lui Molotov, care nu avea timp şi nu voia să îngreuneze anexele cu detalii, cum le numea el. Detaliile convenabile sovieticilor însă nu prisoseau, astfel că art.11 obliga statul român la despăgubiri de război de 300 milioane dolari USD, plătibili în şase ani!. Dacă se mai cumulează şi toate serviciile de poştă telecomunicaţii, transporturi CFR, punerea a cel puţin 12 divizii sub comanda Înaltului Comandament Interaliat avem o dimensiune reală a ocupaţiei militare a României.