Cât de răi, de proşti şi de mici pot fi unii oameni! Aşa cum, la moartea lui Octavian Paler, s-au găsit destui care nu s-au învrednicit să spună altceva decât nişte bălmăjeli despre apartenenţa lui, cândva, la sistemul comunist, iată că, la trecerea în eternitate a părintelui spiritual al românilor ortodocşi, se găsesc voci care molfăie aceleaşi critici găunoase, pângărind durerea unui neam. Ce-a făcut, Cornel Nistorescu, de pildă, în vremea lui Ceauşescu, de azi îşi permite să încalce până şi vorba creştinească: despre morţi, numai de bine? De ce un nesimţit agramat, care nu rămâne în istoria presei decât prin penibil de patetica lui "Cântare Americii", dedicată SUA după atacul din 11 septembrie 2001, de ce un astfel de pigmeu incoerent nu poate respecta durerea celor ce-l plâng pe Prea Fericit? De ce Nistorescu şi Hurezeanu vorbesc, fără pic de bun simţ, cu dispreţ, despre programele televiziunilor şi despre şirurile de credincioşi înlăcrimaţi de la Patriarhie, susţinând că se simt trăitori într-un stat teocratic, din cauza dimensiunilor pe care le-a căpătat durerea la săvârşirea Prea Fericitului Teoctist din această viaţă? Mi-am amintit, ascultându-i, de tristeţea imensă şi de impactul mediatic masiv, ambele fireşti, din zilele de după moartea Papei, al cărui echivalent, în lumea ortodoxă românească, a fost Patriarhul. Ar fi putut să înveţe aceşti ‘telectuali, pretins spilcuiţi, din decenţa acelui moment. S-au spus, se spun şi se vor mai spune multe despre cel care fost Întâi Stătătorul Bisericii Ortodoxe Române, vreme de mai bine de două decenii. A fost numit ba "Patriarhul Roşu", ba "un avocat al ecumenismului", sintagma de pe urmă aparţinându-i chiar fostului preşedinte de dreapta, Emil Constantinescu. Cu siguranţă, fiecare dintre noi păcătuieşte prin subiectivism atunci când vine vorba să judece o personalitate. Înainte de toate, însă, o minimă bună cuviinţă cere să aştepţi să treacă o vreme pentru ca aceia îndureraţi să-şi poată plânge în linişte păstorul şi pentru a apărea detaşarea necesară unei priviri pe cât de obiective se poate într-un asemenea caz. E revoltătoare, în aceste condiţii, graba şacalilor de a-şi hrăni nimicnicia din făptura, încă neîngropată, a Patriarhului. Ceea ce i se reproşează, în primul rând, e legat de anii de dinainte de ’89. Întronizat în 1986, e acuzat că nu a împiedicat demolarea unor lăcaşuri de cult, fără a-i fi analizate faptele în contextul epocii respective şi fără a i se recunoaşte meritul decisiv avut în înălţarea ulterioară a mii de biserici şi mănăstiri pe tot cuprinsul ţării. Reînfiinţarea curajoasă a Mitropoliei Basarabiei, vizionara deschidere spre Biserica Catolică - prin care a marcat însăşi istoria creştinismului - sau ţinerea dreptei cumpene în vremuri tulburi pentru ţară şi pentru Biserica Neamului, deopotrivă atacate, din ’90 încoace, de elemente ostile specificului românesc - iată doar câteva fapte pentru care Prea Fericitului Teoctist i se cuvine recunoştinţa fiilor săi sufleteşti, cărora le lasă o biserică puternică şi vie, călăuzitoare prin marasmul epocii pe care o trăim. În loc, însă, să ne cinstim cum se cuvine reperele, măcar la trecerea lor la cele veşnice, ducem mai departe, iată, sălbatic şi neghiob, veşnica răfuială cu trecutul. Vreme de 45 de ani, în numele luptei de clasă, ne-am războit cu tot ce-a fost înainte de 1944. De 17 ani, sub stindardul făţarnic al anticomunismului, negăm de-a valma tot ce-a fost înainte de ‘89. Nu ar fi mult mai înţeleaptă o privire nuanţată şi o judecare a faptelor şi a oamenilor în contextul epocii în care s-au manifestat? Acum, de undeva din ceruri, Prea Fericitul Patriarh Teoctist priveşte atât la răutăţile rătăciţilor clipei, cât şi la durerea celor ce-l plâng, cu aceeaşi blândeţe şi înţelegere pe care le-a revărsat dintotdeauna, ca un adevărat om al lui Dumnezeu, peste semenii săi. Văzând ticăloşia unora, va fi murmurând: "Iartă-i, Doamne, căci nu ştiu ce fac", iar celorlalţi le va fi grăind: "Amintiţi-vă că noi suntem fii ai Învierii, nu ai morţii".