Cotidianul CRIŞANA continuă serialul de restituiri al marilor momente istorice care au precedat făurirea României Mari, la un secol de la petrecerea evenimentelor. România a intrat în Marele Război în august 1916 cu un optimism debordant, care s-a transformat însă rapid într-un adevărat coşmar. Retragerea generală în Moldova şi stabilizarea liniei frontului a salvat, pentru moment, ceea ce mai rămăsese din statul român.

Va urma o reorganizare din temelii a Armatei Române, instrucţia trupelor sub supravegherea ofiţerilor misiunii franceze, o reînarmare masivă cu armament modern sosit din Franţa prin Rusia şi apoi se va declanşa ofensiva din vara anului 1917. Până vom ajunge însă la restituirea către cititori a marilor bătălii din Moldova, se impune o scurtă analiză a consecinţelor înfrângerii armatei române în campaniile militare ale anului 1916. Vestea intrării României în război a căzut „ca o bombă” la Înaltul Comandament German (OHL), iar generalul Erich von Falkenhayn, şeful OHL a refuzat, la început, să-i dea crezare. În momentul în care a fost anunţat, kaizerul Wilhelm „şi-a pierdut pe de-a-ntregul cumpătul” şi a declarat războiul „categoric pierdut”. Acum însă, după intrarea trupelor comandate de feldmareşalul August von Mackensen în Bucureşti (6 dec. 1916), o atmosferă de euforie şi triumf domnea la OHL. Kaizerul Wilhelm a toastat în cinstea lui Mackensen şi a propus ca un crucişător să poate numele lui (vasul de război botezat cu numele generalului va fi lansat la apă în 1917). Victoriile obţinute i-au determinat pe strategii militari imperiali să creadă că războiul va putea fi continuată fără nicio restricţie, nu numai terestru ci şi maritim şi submarin.

Jaf în timpul ocupaţiei

Ocuparea întregii Ţării Româneşti, a Olteniei şi Dobrogei de către trupele germane şi austrice a deschis accesul la resursele şi bogăţiile naturale ale ţării. Au fost capturate mari cantităţi de produse petroliere şi cereale, la acestea din urmă adăugându-se şi producţiile anilor următori. Câmpurile petrolifere din Valea Prahovei, deşi distruse în retragere de armatele române, au fost supuse unui program intensiv de reluare a extracţiei ţiţeiului. Din decembrie 1916 şi până în octombrie 1917 au fost exportate din România două milioane tone de cereale şi o cantitate similară de produse alimentare. În aceeaşi perioadă au ajuns la Puterile Centrale 272.000 tone de produse petroliere, 90% din acestea revenind Germaniei. Pădurile româneşti au furnizat combustibil suplimentar pentru învingători. În plus, rechiziţiile masive făcute de trupele germane şi austro-ungare le-au permis să trăiască fără niciun ajutor din partea Puterilor Centrale, sărăcind în schimb ţăranii românii şi familiile acestora.

Campania din România a fost costisitoare pentru Puterile Centrale, chiar dacă s-ar exclude pierderile de vieţi omeneşti (doar germanii au pierdut peste 60.000 de oameni). Campania a necesitat repartizarea a 33 de divizii de infanterie şi a opt divizii de cavalerie în dauna operaţiunilor de pe alte fronturi. Deoarece România nu a fost înfrântă definitiv, ci a continuat să lupte, Puterile Centrale au fost nevoite să pătreze efective semnificative, pe o perioadă nedeterminată, pentru a apăra un front lung de 300 de km. Aşa cum nota mai târziu generalul Erich Ludendorff în memoriile sale, „în ciuda victoriei noastre asupra României, ni s-a redus capacitatea generală de război.”

Antanta resimte înfrângerea

Înfrângerea din 1916 a avut un mare impact şi asupra Puterilor Antantei, în special asupra Rusiei, care în timpul campaniei din 1916 nu a făcut mai nimic pentru a ajuta armata română aliată (această veritabilă „trădare rusească” necesită o abordare distinctă, dar pentru o înţelegere rapidă a situaţiei, a se vedea Nota de la final). În cele din urmă STAVKA (Statul Major General al Armatei Ruse de pe Front) a fost nevoită să trimită, pentru a stabiliza frontul românesc, 36 de divizii de infanterie şi 11 de cavalerie, aspect care se va resimţi asupra întregului front de la Marea Baltică la Marea Neagră. În consecinţă, armata rusă a fost mult prea răsfirată pentru a mai fi capabilă să declanşeze ofensive importante în 1917. Eşecul de pe frontul românesc va spori nemulţumirile ruşilor faţă de guvernul ţarist şi a modului cum este condus războiul, în ajunul Revoluţiei Ruse. Dezastrul de pe frontul românesc a provocat tensiuni şi acuzaţii reciproce şi între ceilalţi aliaţi, Franţa şi Imperiul Britanic, liderii acestora acuzându-se reciproc cu privire la responsabilitatea eşecului. Diferendele au determinat îndepărtarea lui Joffre din Înaltul Comandament Francez şi răsturnarea guvernelor Briand şi Asquith de la Paris şi Londra.

Sacrificiul românesc

Românii au suferit însă cel mai mult. Înfrângerea a însemnat pierderea a sute de mii de vieţi omeneşti şi pierderea a două treimi din teritoriul naţional. Optimismul iniţial a fost înlocuit cu deprimarea, visul făuririi unei Românii Mari a fost pus sub semnul întrebării, în timp ce austro-ungarii şi bulgarii plănuiau anexarea de teritorii. Exista posibilitatea ca Puterile Antantei, chiar dacă ar fi câştigat războiul, să nu mai poată garanta respectarea tratatului din 1916. Ministrul de externe britanic, Arthur Balfour, a catalogat desfăşurarea războiului din România drept o „incompetenţă la limita unei crime” şi era pregătit să arunce la coş tratatul secret încheiat cu România.

Pierderile româneşti după campania din 1916 erau şocante: 163.515 morţi, dispăruţi şi grav răniţi, 146.600 prizonieri. Dintre cei 505.000 soldaţi şi ofiţeri mobilizaţi în vara anului 1916, numai 194.945 (39%) s-au prezentat la unităţile lor din Moldova. Unele unităţi au dispărut în totalitate.

Înfrângerea României în 1916 a fost determinată de un cumul de factori: poziţia geografică vulnerabilă din punct de vedere strategic, cu un front iniţial uriaş, întins de-a lungul crestelor Carpaţilor şi pe linia Dunării; armata slab echipată şi prost instruită; incompetenţa înaltului comandament şi promisiunile îndoielnice de susţinere militară făcute de aliaţii din Antantă.

Pentru a nu pierde definitiv România, Puterile Antantei vor pune în aplicare un plan de reorganizare şi reînarmare a armatei române sub supravegherea Misiunii Militare Franceze, sub comanda generalului Berthelot. Acesta constata la sfârşitul anului 1916 că, „în afara diviziilor din munţi (Armata de Nord) nu a mai rămas nimic de Armata Română”. Totuşi, exista în continuare posibilitatea organizării unei forţa militare formidabile, de vreo 400.000 de combatanţi. Marele Război pregătea în vara lui 1917 un episod special pentru România şi soldaţii ei.

 

Legende foto: 1) Generalul Prezan împreună cu Ion I.C. Brătianu în Iaşi, 1917; 2) Grup de ofiţeri români în timpul retragerii în Moldova; 3) Prizonieri germani interogaţi de ofiţeri români; 4) Prizonieri români sub pază germană; 4) Linia frontului în perioada noiembrie 1916-ianuarie 1917

(Surse: Glenn E. Torrey – România în Primul Război Mondial, Ed. Meteor, 2014; Constantin Kiriţescu – Istoria războiului pentru întregirea României, Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989; Pamfil Şeicaru – România în marele război, Editura Eminescu, 1994)

 

NOTA - factori responsabili ruşi căutau încă din 1915 o posibilitate de a ieşi din război printr-o pace separată cu Germania, dar în aşa fel încât să pară o victorie pentru imperiul rus. O posibilitate era înţelegerea pe front cu concesiuni teritoriale avantajoase de ambele părţi, una din victime fiind chiar România. O împărţire a României între Rusia şi Austro-Ungaria, Rusia luând Moldova până la Carpaţi şi Austro-Ungaria Muntenia şi Oltenia era o soluţie agreată. Mai rămânea problema Dobrogei şi a navigaţiei pe Dunăre, unde Germania iarăşi avea un cuvânt de spus.